Tema aleasă pentru redactarea acestui eseu este legată de «Pictura pe suportul de lemn cu caracteristicile sale», cu precizarea că am să mă refer la ceea ce înseamnă rolul suportului de lemn în pictură! De fapt, istoria panoului de lemn începe cu sarcofagele egiptene vechi de cateva mii de ani şi continuă cu pictura portabilă, apoi cu panourile pictate în encaustică. În Evul Mediu au avut o şi mai largă utilizare icoanele bizantine pe lemn. Momentul de vârf în care panoul are cea mai largă folosinţă este atins în Sudul Europei între secolele 14-15.
În Renaştere rămâne suportul de bază pană în anul 1500, chiar dacă mai apare şi pânza. În secolul nostru, lemnul continuă să fie folosit, deşi în proporţie mult mai redusă faţă de numărul enorm de tablouri pictate pe pânză. Lemnul este un «organism» care se modifică neîncetat. Substanţa sa lemnoasă este compusă din fibre lungi. Lemnul brut conţine 40 % apă. Un arbore viu cuprinde apă sub două forme: în primul rând o formă de impregnare şi în cel de-aldoilea rând o formă liberă (această apă se pierde curând după tăierea arborelui, însă, apa de impregnare se pierde lent şi este însoţită de modificări ale dimensiunilor lemnului). Un arbore, chiar dacă este transformat în panou, mai poate cuprinde apă ani de zile după tăiere în proporţie de până la 10 % sau chiar mai mult, de unde rezultă efectul foarte supărător numit «lucrează». Cu cât lemnul este mai vechi şi mai uscat, cu atât «lucrează» mai puţin.
Are loc alegerea tipului de lemn după un studiu a mai multe categorii de copaci. Cele mai bune esenţe de lemn sunt:
•stejarul (datorită durabilităţii şi durităţii lui)
•mahonul (extrem de dur, poros şi care prin uscare nu-şi schimbă volumul)
•castanul
•cedrul
•chiparosul
Esenţele mai moi, mai puţin supuse deformărilor, dar mai atacate de viermii xilofagi sunt o altă sursă de suporturi bune:
•teiul
•plopul alb, cu pori fini
Suportul confecţionat din lemn este cel mai vechi suport utilizat în pictura portabilă. Are calităţi şi defecte încât se umflă la umezeală şi se contractă la uscăciune, se degradează la apariţia insectelor xilofage şi din cauza unor multiple categorii de fungi (mucegaiuri/ciuperci). Confecţionarea unui panou de lemn cu adevărat bun este dificilă şi costisitoare. Dar, prin caracteristici precum rigiditatea şi durabilitatea depăşeşte unele defecte. Are loc apoi fasonarea lemnului. Cel mai bun sistem de fasonare este acela în care cercurile anuale ale arborelui au centrul dispus pe cât se poate spre unul dintre canturile (marginile) scândurii. Fierberea este un mijloc preventiv împotriva crăpăturilor, încovoierilor şi putrezirii lemnului. Metoda de bază e fierberea în apă curată; alte metode preconizează fierberea într-o apă în care s-a introdus puţin ulei , urmată de uscarea lentă sub presă. Cu cât lemnul este uscat un timp mai îndelungat, cu atât devine mai inert.
Cred că îmbinarea scândurilor panoului poate fi facută în mai multe feluri. Se pot îmbina prin simpla alăturare a canturilor sau prin suprapunerea parţială. La aşa – numita îmbinare prin langheţă (sau prin cep şi scobitură), marginea unei scânduri este tăiată în forma literei «U», iar a celeilalte este subţiată până intră în cavitatea primeia. Există şi o îmbinare prin cep fals, ascuns, caz în care se recurge la scobirea în canturile fiecărei scânduri a unor cavităţi de forma aceleiaşi litere «U,» unde sunt introduse stinghii subţiri pe măsura respectivelor cavităţi. În Evul Mediu lipirea se făcea cu clei de caseină obţinut din brânză şi var şi cu clei animal. Acum, prezint ca exemplu pictura mea: Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus!
Ana-Maria Alexandra GOGONEA, Licenţiată în arte vizuale, Facultatea de Teologie-Ortodoxă Craiova
