Se pare că spirite malefice sălăşluiesc de ceva timp pe malul Bistriţei la Hobiţa, în preajma fostei tabere de sculptură din anii ‘80 ale cărei lucrări încă există.
Căci altfel cum s-ar putea explica distrugerea continuă a lucrărilor artiştilor plastici de atunci, cu toate că şi anul trecut s-au strâns aşchiile de piatră (o parte chiar de mine care le-am adunat şi depozitat pe malul Bistriţei), iar locul părea curat.
Iată că acum, în proximitatea începerii sezonului turistic, tot felul de “netoţi” aflaţi (probabil) în lipsă de ocupaţie au deteriorat din nou sculpturile plăsmuite acum mai bine de trei decenii, astfel încât dacă cei veniţi pentru vizitarea casei memoriale a Titanului de la Hobiţa vor dori să vadă şi lucrările din luncă, ar fi total dezamăgiţi de modul cum este respectată memoria maestrului (căci să nu ne ascundem după deget, manifestările gen Brâncuşiana s-au dorit a fi un omagiu adus celui ce avea să fie numit peste timp Părintele Sculpturii Moderne).
Să nu mai vorbim de faptul că respectivele lucrări de artă (pe care se mai poate vedea numele artiştilor ce au trudit vrând să-şi lase amprenta artistică pe aceste locuri) par să se încadreze cum nu se poate mai bine cu peisajul format din câţiva pomi crescuţi dintr-o singură rădăcină cu un aspect ciudat, tufe viguroase de fructe ale pădurii ori brusturi cu frunzele cât pălăria de paie şi nu în ultimul rând poieniţa în care au fost amplasate sculpturile, totul dând locului un aspect mistic făcut parcă “la comandă” pentru respectivul ansamblu sculptural.
Din discuţiile cu o localnică aflată cu caprele la păscut, am reţinut că respectivul teren ce găzduieşte sculpturile nu ar fi fost revendicat de nimeni şi chiar de-ar fi, ce bucurie să ai tu potenţalul proprietar al locului să distrugi nişte lucrări de artă plastică cărora (s-o spunem pe româneşte) nu le dai de mâncare şi după părerea mea nu ar putea să afecteze cu nimic pământul. Doar dacă vrei cu tot dinadinsul să faci rău, pentru că repet, sculpturile se armonizează fericit cu locaţia aflată pe malul Bistriţei. Cred că pe o ceaţă ce dă să se destrame sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui, împreună cu pomii şi tufele din jur ori chiar în contralumină, nişte fotografii făcute “cu spirit de răspundere” ar putea concura cu succes la orice manifestare dedicată memoriei lui Brâncuşi din ţară şi nu numai.
Îndemnul meu ar fi ca respectivul ansamblu sculptural să nu ajungă prin neglijenţă ori delăsare (căci mi-ar fi greu să cred că distrugerile sunt făcute chiar de cei ce sunt urmaşii Părintelui Sculpturii Moderne) în stadiul în care să fie nevoie ca el să fie spart şi transformat în piatră pentru construcţii. Căci semnul lui Brâncuşi este atât pe acestea cât şi în lucrările ediţiilor mai noi ale Simpozionului Internaţional de Sculptură Brâncuşiana unde vrednicii săi discipoli îşi lasă amprenta plastică din anul 2000 pe plaiurile Cetăţii Jiului de Sus.
Mugurel Petrescu
