Dragul şi nepreţuitul meu Tată,
La împlinirea celor o sută de ani de la naşterea matale, emoţia lăuntrică a sufletului meu se îndreaptă către spiritul deschis care mi-a îndrumat paşii ca să merg înainte şi să-mi urmez viaţa, pentru că ai fost şi eşti pentru mine «dascălul» sfătuitor care mi-a spus că numai învăţătura şi faptele bune mă pot face un om adevărat! De aceea, îţi mulţumesc din toată inima mea, tată, că mi-ai acordat atâta încredere şi m-ai ajutat să înţeleg că există şi o altă mare iubire, poate mai profundă și mai altruistă decât cea a scumpei mele mame, fără să fi putut concepe vreodată că există limită şi dincolo de limite, că viaţa se arată în fața mea cu lucruri împlinite şi mai puţin împlinite, cu multe reuşite, dar, şi cu mici ezitări în anii de liceu şi în cei de studenţie, pentru că abia în anul al treilea de facultate, ai venit la Bucureşti ca să vezi universitatea la care învăţam sociologia!
Ştiu, tată, că ai întrezărit ca un mare vizionar întregul parcurs al vieţii mele, că uneori voiam să realizez prea multe, dar, lumea îşi dezvăluie tabloul real prin oamenii care ne respectă şi ne preţuiesc, dar, din păcate, mai ales prin neoamenii care îl pizmuiesc şi îl invidiază pe cel care are curajul să fie mai bun! Regret nespus de mult că în după-amiaza zilei de 10 septembrie 1988, când sufletul matale s-a mutat la Domnul, eu eram în drum de la Bucureşti spre Ţicleni, şi mereu întrebai unde sunt de nu mă vezi, pentru că voiai să vorbeşti cu mine, ca să aflu mai târziu că acelora care ţi-au dat argint viu ca să te omoare pentru că nu le-ai dat semnătură pe casă, le-ai spus cu ultimele cuvinte abia şoptite, înainte de a-ţi da duhul: ,,Nu vă dau semnătură pe casă, pentru că îl duşmăniţi pe profesor”! Câtă dreptate ai avut, tată, atunci când mi-ai spus cu durere în suflet, în toamna anului 1983: ,,Profesore, eu îţi voi face casă la Ţicleni, dar, tu n-o să ai linişte şi pace toată viaţa cu cel care crezi că îţi este frate! Vei fi duşmănit şi purtat prin procese mereu”! Doamne, câtă dreptate ai avut atunci, tată! Dragul şi nepreţuitul meu, Tată, de unde ştiai toate aceste adevăruri pe care eu le-am trăit cu durere?
Cât voi mai trăi şi voi fi limpede şi curat în sufletul meu, nu pot uita cuvintele matale prin care îmi spuneai aproape oftând: Ce e viaţa asta pe pământ? Iar, eu, ţi-am scris în piatra de pe mormântul de la biserică: «Ce mi-e viaţa pe pământ/, Ca o frunză trecătoare/, Petrecută spre mormânt/ Cu durere şi uitare!…». Astăzi, 28 octombrie, la împlinirea celor o sută de ani de la naşterea matale, Dumnezeu să te odihnească în raiul Său ceresc, dragul meu Tată! (G. VASILE)
wtf?!