Scripca de aur a românilor

607

La 6 iunie 1883 se stinge din viață, la numai 29 de ani, fiind răpus de o boală nemiloasă care făcea multe victime în acea vreme, cel mai mare compozitor al românilor, Ciprian Porumbescu. A murit de tuberculoză, boală moștenită de la mama sa, Emilia. Răsună și azi în sufletele noastre ritmurile emoționante ale ”Baladei” sale care răsună ca un imn dumnezeiesc din coardele magice ale vioarei. Adunate din sufletul neamului în care s-a născut, sunetele ei nemuritoare ne umplu sufletele de un sentiment straniu și fac să se adune lacrimile în ochi, izvorând în șuvoaie ce nu pot fi oprite. Ele au fost culese de compozitor de pe plaiurile de vis ale satului Stupca, localitate în care a venit la viață, atestată documentar încă din vremea marelui Voievod al Moldovei, Petru Rareș. Cine va face un drum în regiune pentru a vizita locurile natale ale compozitorului, își va putea delecta privirile cu dealurile întinse pe care este așezat satul, acoperite cu case frumoase, sau împodobite, din loc în loc, cu stejari falnici sau cu mesteceni care își încălzesc pletele la soare, scăldându-și umbrele de argint în iazurile ce li se aștern la picioare. Aproape de sfârcul unui deal cu formele rotunjite ca un sân de fecioară, se află și azi o căsuță pustie împrejmuită de o ogradă largă, plină de meri și alți pomi fructiferi, iar o fântână cu ghizdele făcute din lemn aduce din adâncuri apa nemuritoare ce a dat odinioară viață cântărilor divine puse pe note de tânărul Țîprian, cum îi spuneau sătenii. E tot ce a mai rămas din vechea gospodărie unde s-a născut și a copilărit compozitorul. Devenită casă memorială în 1953, pe vremuri a fost o anexă a casei parohiale în care a trăit familia lui Ciprian, tatăl său, Iraclie Porumbescu, fiind preot ortodox în sat. Anexa are două odăi mici, despărțite între ele prin o tindă îngustă, una din ele a servit drept birou pentru preot, iar cealaltă era bucătărie de vară, casa fiind mai târziu distrusă într-un bombardament din timpul războiului, o pierdere ireparabilă pentru poporul nostru.
În acea casă care acum nu mai este a venit la viață, la 14 octombrie 1853, cel care la numai 6 ani a impresionat mulțimea adunată la Marea Adunare Populară de la Putna, organizată cu prilejul comemorării a 400 de ani de la zidirea sfântului locaș care adăpostește moaștele sacre a celui mai mare erou a tuturor românilor, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei. Manifestările au debutat cu 21 salve de tun trase de pe dealurile din jurul mănăstirii, în dimineața zilei de 14 august 1871, urmate de o slujbă religioasă special dedicată acestui moment solemn și de depunerea pe mormântul Voievodului a unei urne de pământ adunat din toate regiunile Daciei străvechi, pământ românesc despărțit prin vitregia sorții, însăși locul unde se odihnea sfântul românilor aflându-se atunci sub ocupație austriacă. La prânz are loc o frumoasă manifestare populară la care a luat parte și micuțul Ciprian, adus la Putna de tatăl său, însoțit de săteni și de lăutari, toți îmbrăcați în haine populare. După muzica monumentală a celor 30 de lăutari conduși de vestitul cântăreț Grigore Vindireu, luând vioara din mâna tatălui său, copilul de numai șase ani avea să impresioneze audiența prin cutremurătoarea „Doină” reprodusă cu arcușul sublim al scripcii sale, încât peste curtea largă a mănăstirii s-a așternut dintr-o dată tăcerea. Cu ochi scăldați în lacrimi și vocea vibrând de emoție, când a terminat melodia viitorul compozitor avea să exclame fericit: „Tată, am cântat Daciei întregi!”
La acea manifestare sublimă au luat parte personalități de marcă a vieții culturale românești din acea vreme, între care: Mihail Eminescu, care a fost sufletul manifestării și principalul organizator al acesteia, istoricul A.D. Xenopol, care a doua zi a rostit la mormântul Voievodului o monumentală cuvântare, Mihail Kogălniceanu, Ion Slavici, Vasile Alecsandri, Constantin Istrati, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, C. Istrati, Ion Brăescu, arhimandriții Iosif Bobulescu, Ieronim Buțureanu și arhidiaconul Nectarie Apostoliu din partea Mitropoliei Moldovei, etc. A fost un moment de o înaltă reverberație națională, care avea să amintească lumii întregi că Putna se află pe pământ românesc, mormântul celui mai mare erou al românilor, fiind unul din motivele care au lămurit marile puteri să aprobe întoarcerea Bucovinei la patria mumă, deziderat care s-a împlinit după Primul Război Mondial. Așadar, Ciprian va deprinde vioara încă din primii ani de viață, mai întâi sub îndrumarea tatălui său, care îi remarcă talentul, apoi din lecțiile luate de la profesorul Simona Mayer din satul vecin, la care îl duceau părinții să învețe. Va cânta serile, la lumina lunii, cu lăutarii din sat care îi vor influența o parte din viitoarele sale compoziții.
Șansa copilului atât de talentat, dar lipsit de posibilități materiale pentru a-și împlini visul și a-și pune în valoare harul, avea să se ivească peste un an de la acel moment emoționant de la Putna, când destinul i l-a scos în față pe pianistul Carol Miculi, profesor la Conservatorul Lemberg și discipol al lui Chopin, care, îndrăgostit de meleagurile Bucovinei, a petrecut câteva veri la Șipotele Sucevei, fiind găzduit în casa parohială. Cu el, micuțul Ciprian va urma lecțiile de muzică pe care le va continua la Gimnaziul Superior din Suceava, unde a studiat pianul, orga, vioara, corul, armonia și teoria muzicii. În anul 1873 este trimis la Cernăuți să studieze teologia, pentru a urma astfel tradițiile familiei, părinții dorind să devină preot. Aici se înscrie în societatea studențească „Arboroasa”, numită așa după numele vechi, românesc, al acestei regiuni bogate în păduri, căreia ocupanții austrieci i-au spus Bucovina. Participă activ la acțiunile societății, căreia îi compune și imnul, fiind ales chiar președintele ei.
În seara zilei de 15 noiembrie 1877, o parte din liderii societății au fost arestați pentru activitate proromânească. Deși nu se afla la Cernăuți când au avut loc acele manifestări, anul următor a fost arestat și Ciprian Porumbescu, doar fiindcă era președintele societății. Se spune că cei trimiși să-l încătușeze l-au găsit la Stupca, în casa părintească. L-au urcat într-o căruță și l-au dus în temniță la Cernăuți, lăsându-l să-și ia cu el doar vioara și o gramatică a limbii franceze.
În umezeala pereților reci ai închisorii avea să compună cele mai frumoase din cântecele sale, dar tot aici i s-a agravat boala care avea să-i grăbească sfârșitul. A fost pus în libertate abia după trei luni de temniță grea, între cei care s-au zbătut pentru a fi eliberat fiind și poetul Mihail Eminescu.
În anul 1879, Ciprian primește o bursă la Conservatorul din Viena, unde studiază armonia cu Anton Bruckner și muzică corală cu Franz Krenn, iar în particular învață teoria muzicii cu compozitorul bucovinean Eusebius Mandyczewscki. Va dirija corul Societății Studențești „România Jună”, iar anul următor scoate prima sa colecție de douăzeci de piese corale și cântece, pe care a numit-o ”Colecțiune de cântece pentru studenții români”, prima lucrare de acest gen din România.
În 1881, revine în țară ca profesor de muzică la „Gimnaziul Românesc” din Brașov și dirijor al corului de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului. La 11 martie 1882, în sala festivă a Gimnaziului, azi Colegiul Național „Andrei Șaguna”, are loc premiera operetei „Crai Nou”, pe muzica lui Ciprian Porumbescu și versurile lui Vasile Alecsandri, cunoscută ca fiind prima operetă românească. Piesa se va bucura de un succes nebun, fiind reprogramată de mai multe ori, fapt care i-a adus mulțumire compozitorului, care avea să-i scrie cu un entuziasm nemărginit tatălui său (mama murise de tuberculoză în 1876):
„Și astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorința împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aștept de la viața mea, de la viitorul meu?”. Ciprian spunea adevărul. Ce să mai aștept? El și-a împlinit destinul, iar acum era liber și putea să plece. Viața i-a oferit totul într-un timp foarte scurt. Poate și fiindcă era grăbită să-i lase trupul făcut din țărână și să-l ia cu ea sus, la Ceruri. Pesemne că acolo era mai mare nevoie de compozitor, cântările sale îngerești i-au încântat până și pe îngeri.
În mult prea vremelnica lui trecere prin viață, Ciprian a cunoscut unica iubire pe care a avut-o. Este vorba de Berta Gorgon, fiica unui pastor evanghelic din satul vecin, Ilișești, cu care se întâlnea și colinda ulițele satului mai ales în vacanțele pe care le petrecea la Stupca. Părinții fetei s-au opus căsătoriei, motivând deosebirile de religie, avere și naționalitate, Berta fiind trimisă la studii în îndepărtata Anglie pentru a o ține astfel departe de Ciprian. Acesta a fost sfârșitul singurei idile pe care a trăit-o marele compozitor.
Cum starea sănătății i se înrăutățește, prietenii organizează un concert ce va avea loc în 8 noiembrie 1882, la Brașov, pentru a se strânge fonduri cu care Ciprian să meargă la tratament în stațiunea Nervi din Italia. Schimbarea climei cu una mai caldă era singurul remediu pe atunci pentru acea boală ucigătoare. Revine în țară după câteva luni, fără să cunoască vreo ameliorare. Se retrage la Stupca, în casa părintească, unde, lăsând deschise larg ferestrele încăperii pentru a putea respira, nu s-a despărțit până în ultima clipă de prietena lui credincioasă, vioara, cea care nu s-a mai găsit după ce a sfârșit din viață. Pesemne că au luat-o îngerii la Cer odată cu sufletul lui curat. Mânuind arcușul în vibrațiile inimii, lăsa să se reverse din izvorul ei nesecat dragostea sinceră pentru țara și poporul său, pe care atât de mult le-a iubit. Cântând durerea despărțirii, sunetele melodioase ce răsunau din vioară îi făceau pe trecători să se oprească în loc, adunându-se în grupuri mari în fața casei unde Ciprian își trăia ultimele zile de viață. Plecau de acolo după ceasuri întregi, având obrajii scăldați în lacrimi. Compozitorul se stinge din viață în 6 iunie 1883, în brațele surorii sale, Mărioara, alături de care veghea și tatăl său, rugându-se zadarnic zi și noapte ca Dumnezeu să-i dea sănătate.
Dar voia Domnului pesemne că a fost alta, geniile nu sunt menite să trăiască mult. Marele compozitor a apărut ca o stea căzătoare pe cerul României, strălucind pe Cer pentru câteva clipe, ca apoi brusc să se stingă, lăsând însă în urmă o operă nemuritoare care avea să uimească lumea. Între principalele sale compoziții enunțăm „Balada pentru vioară și orchestră”, o extraordinară reproducere muzicală a sufletului românesc, „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenada”, Gaudeamus Igitur”, „Hora”, nenumărate cântece patriotice prin care compozitorul își exprimă dragostea față de țara și poporul său, între care, „Cântecul tricolorului”, „Cântecul gintei latine”, „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostașilor români”, „La malurile Prutului”, cântece de dragoste, „Cât te-am iubit”, „La luna”, „Mii de stele”, „Te-ai dus iubire”, „Nocturne”, „Dedicație”, „Frunză verde mărgărit”, „Noaptea de primăvară”, dar și religioase, „Cristos a înviat”, „Tatăl nostru”, „Lăudați pre Domnul”, „Psalm” etc.. Muzica instrumentală este reprezentată prin opereta ”Crai nou”, urmată de ”Adio, cugetă la mine”, „Fluturaș de noapte”, „Hora Brașovului” etc.. Oare când a avut timp să le scrie pe toate?
O operă extraordinar de vastă, ținând cont de timpul scurt pe care l-a avut s-o compună. Oare ce ar mai fi realizat marele compozitor român dacă viața i-ar mai fi dat răgaz să trăiască și ar fi ajuns la bătrânețe, dacă la numai 29 ani ne-a lăsat asemenea capodopere care ne înfioară când le ascultăm. Dacă mai adăugăm faptul că muzica sa din celebrul cântec ”Pe-al nostru steag e scris Unire” a fost adaptată la imnul național al Albaniei, „Hymni i Flamurit”, cântat la toate solemnitățile acestui stat prieten locuit în mare parte de aromâni, urmași și ei a dacilor din vechime, nu mai găsesc cuvinte pentru a exprima recunoștința că Dumnezeu ne-a dăruit un asemenea geniu, chiar dacă avea să-l ia la El mai repede decât ne-am dorit. Ziarele vremii deja îl comparau cu Johann Strauss și Franz Liszt. Înmormântat în fața Bisericii din Stupca unde a slujit tatăl său, alături de părinți, frați și surori, pe crucea pusă la căpătâiul compozitorului flutură permanent tricolorul românesc, dorință exprimată în ultima strofă a superbului său imn „Cântecul tricolorului”, adevărat testament sfânt lăsat neamului său de marele muzician înainte de moarte:
Iar când, fraților, m-oi duce/ De la voi și o să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneți/Mândrul nostru tricolor.
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here