Scriitorul Spiridon Popescu la 70 de ani – III. O clară unitate stilistică

618

8. În cascadă, simboluri decorticate
Cum mă exprimam în primele două episoade ale eseostudiului meu, poetul Spiridon Popescu știe și afirmă hotărât că poezia este mărturia lui Dumnezeu, chiar și când e vorba despre una blasfemică! Ca poet de actualitate, ochii lui văd invizibilul în vizibil, urechile sale aud în cuvinte vocea acelei grații întoarse spre pământ, arta sa e frământată de reînnoirea mijloacelor expresive, preocupată in extremis de propria singularitate și incomunicabilul secret, totuși posedând doar acele cuvinte pe care le furnizează o cultură poetică sedimentată și stratificată funcțional. Într-un splendid poem „Sisif și Pasărea Măiastră”, poetul resuscitează mitul prometeic grefat pe cel sisific, pledând pentru osândă și strecurarea frauduloasă a păsării ispiresciene în Olimp spre a fura nemurirea pentru omul poetic care stă undeva, între sărut și piatră ca într-un templu construit anume pentru „zeița păsărilor noastre” spărgând tăceri adânci, rostind un nume asemenea unui nomotet veritabil. Un „Eseu despre glorie” sau un altul compus pe „3 spre 4 septembrie 1952” vehiculează în cascadă simboluri decorticate humoristic în așa fel încât cititorii poeziei sale să aibă satisfacția unei „lecturi fericite”, ori pe aceea a raportării la părintele poeziei franceze baladești François Villon, în același regim al faptului divers transmutat în cântec, baladă, pastel, elegie, dialog, scrisoare, rugăciune, monolog, poem în vers negru.

9. Colocvialitate și familiaritate cu Dumnezeu
„Baladele” sunt un sector mai consistent al poeziei lui Spiridon Popescu. Deși specia baladei ar părea oarecum desuetă ea a fost practicată dacă-mi amintesc bine de Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca, George Țărnea, Adrian Frățilă, Mircea Petean ș.a. Ea îi vine ca o mănușă și autorului acestui „Diavol cu coarne de melc”, Faptul divers este topit într-o „materie cerească”, poetul este mieros invitat la un ritual sacrificial, ca avatar ontologic al lui Iisus, „să facă pe Golgota o plimbare” (tehnica este cea a suspendării moralei, concluziei, iar poeticitatea rezidă în ambiguizarea translației, a ironiei). În „Baladă (3)”, motivul biblic este reciclat à la manière de Cezar Ivănescu; alegoria nunții mioritice se străvede în vreo alte câteva balade, de unde rezultă că literatura populară îi e sursă inefabilă și inepuizabilă, căci brodează pe motivul stelei o serie de texte a căror particularitate constă în tradiționalismul reînviat și în emoția sugrumată ca ethos logocentric; iar emoția e în afecte, dar nu intră în noi, în artă, în dicțiune, fără o plăcere pur estetică, și în romantism prin căderea într-o trăire ba mistică, ba relativistă. Colocvialitatea și familiaritatea cu Dumnezeu, râsul obștii sătești, descind din aceleași țâșniri dintr-o arhaicitate perenă, din aceleași transvazări înscenate teatral ori confesie în teritoriul unui mithos ancestral (ca la Ion Gheorghe, de pildă, a cărui facultate imaginativă are nevoie de o intensitate violentă a implicării eului pentru a se declanșa, dar una de durată, pentru ca ochiul interior, deschis astfel, să aibă răgazul să închipuie coerent scenarii, sub puterea unei narcoze, a unui abandon unor forțe venite din straturile inconștientului). Spiridon Popescu a desprins știința de a-și provoca starea de semiabandon, de autoanihilare, care eliberează „delirația” și oferă condițiile pentru ca aceasta să capete dinamică autonomă.

10. Mult râvnita nemurire
De nu și-a însușit de-a binelea o nouă identitate prin care să placheze eroic, cu sensibilitatea ultragiată, acel „ceas al morții” ineluctabil, că unghiul receptării suportă iar o schimbare. Aceste „dialoguri peste gard” cu Dumnezeu sunt ca relația dintre viață și moarte, dintre identitate și alteritate, dintre hazard și necesitate, ființă și neant. Cu obsesia morții în suflet, poetul abia își maschează angoasa nonexistenței cosmice pe care și-ar asuma-o și totuși nu și-ar asuma-o de-ar fi cumva posibil. Depistând detaliul mărunt litota devine, în poieinul lui Spiridon Popescu, hiperbolă: „E toamnă-n dumnezeu-cad frunze-n mine”; „Când eram puțin mai tânăr / mă-nhăitam cu câte-o stea / și plecam să tâlhărim / bezna, Doamne ce-mi plăcea! // Stam la pândă-n drumul mare / și când bezna se ivea / o păleam cu sete-n frunte / până când se prăbușea // Îi zvârleam apoi desaga / cu tot negru cel-avea / și-i puneam pe umăr alta / cu grădini de crini în ea // La întoarcerea spre casă / o lumină ne orbea – / crinii străluceau de parcă / de trei secole ningea”.
Poetul nu se resemnează să accepte ceea ce vremurile îi cer, adică să considere stilul un fapt al unanimității sociale, ca un fapt simbolic în care se proiectează trăsăturile distincte ale propriei credințe în nemurire, în orgoliul personal. Însă Spiridon Popescu, poate din figuri, din flashuri de poveste, să coaguleze poeme memorabile; se simte autorizat să-și proiecteze clar o unitate stilistică, pe care a atins-o în opera sa chiar de n-o să ajungă niciodată la o împlinire totală și perfectă din păcate. Citez încă o „Scrisoare de dragoste (1)”; „De ce nu mă iubești, frumoasă fată, / De ce nu-mi cazi la piept ca o nebună? / Ți-aș dărui o inimă cu lună, / Să nu mai știi ce-i bezna niciodată // Ți-aș dărui o inimă cu harpă, / Să te înalțe-n sferele divine, / Să uiți complet ca pân’ la urmă vine / Și-o clipă-n care ne dă brânci sub iarbă”.
Ion Popescu-Brădiceni, Scriitor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here