Cu noile sale volume de poeme, „Fachirul de scai”, „Scribul şi contesa” şi „Cosmos în silabe”, Lazăr Popescu a început a se autodelimita de propria-i ispită postmodernă. Ba chiar a-şi renuvela scriitura şi stilul aferent.
Aspiraţia de a se afirma ca scriitor complet, total, i s-a concretizat pas cu pas, grefată însă, ca poeticitate, pe un izvor de talent parcă de-abia din acest moment descătuşat din chingile culturii/metaculturii şi reîntors în pura naturalitate a discursului. Pe verticală, acestei năzuinţe reale – şi motivate resurect – îi corespunde, axiologic şi estetic, o atitudine politică şi morală, ideatică şi lingvistică de înaltă ţinută. Continuând a fi – ce paradox convenabil şi salutar pentru mine, ca hermeneut şi poetician de serviciu – un livresc, un intelectual, un intertextual de un firesc desăvârşit, de o abordare relaxată a clasicităţii din toate epocile, Lazăr Popescu vine azi cu un plus de grandoare şi de candoare, cu o unitate superioară, calitativ, de viziune şi de expresivitate, transcense benefic dinspre o ingenuitate frustă, dinspre o prospeţime a rostirii (a se citi: a dicţiunii şi a remei) incredibilă dar de un autentism auroral. În actuala-i etapă, Lazăr Popescu anunţă un surprinzător reviriment fără doar şi poate, bazat pe infirmarea sterilităţii creatoare, pe o spiritualitate apropiată care l-a vindecat – şi ne mântuie şi pe noi – de complexe; căci harul nu are program, nici limite, ci e divin, Apolonic, solar, optimist apolitic, nu uită a fi lucid până la sublim, transparent până la dramă sublimată; şi practică al naibii de dezinvolt un joc între tensiune şi eliberarea de angoase existenţiale; şi îşi preschimbă pielea, ca şarpele (semn al regenerării), pregnanţei contextului preferându-i-se alternanţa dintre dinamismul energetic şi melancolia crepusculară, dintre tropii ofensivi şi cei defensivi, dintre ezoteric şi exoteric. Aşa că scriitorul Lazăr Popescu, cel de aici şi de acum, ne oferă o experienţă interesantă prin rotunjirea unor idei concrescute circumlocuţionar şi prin încercarea de a redacta repetat o carte a fiinţei, identică aceasta cu o alta a meditaţiei, prin transferul de la romantic la modern, în permanenţă dublat de o deschidere spre sensuri infinite şi, în fine, nu în ultimul rând, prin translarea cântării în încântare, în sărbătoare a poeticii, reamintindu-şi plăcerile şi sentimentele şi cristalizându-le în idei recurente la vedere. Efectiv, aceste trei volume, unul apărut anul trecut, altul în clipa de faţă, celălalt încă pe masa de lucru, fluidizează discursul liric şi-i dau un maximum de stabilitate, de siguranţă, printr-o autodefinire realizată, parcă ne-eroic, dar cu necesara doză de curaj, prin raportarea la mari modele româneşti şi europene, expurgată de orice narcisism, chiar şi parţial de hermetism, ba, mai mult, revendicată din cel mai tipic orfism. Ca să conchid, totuşi, acest discurs, îndrăgostit până la emoţie, până la a se transforma în vibraţie muzicală, în gramatică vizuală – vădeşte un erotism auroral, inaugural, paradiziac, redescoperit pe fondul unei personalităţi distincte, conturate puternic, reliefate auctorial în termenii cei mai credibili, ai unei autorefenţialităţi calde, reflexive, pasionale, gâlgâind a esenţe, alchimic obţinute, graţie unei fericiri de a scrie şi a unei şi a unei libertăţi cucerite prin ani grei şi lungi de ucenicie, ambele dimensiuni propulsându-l printre maeştri genului liric. De altfel, în „Şansa şi restul” – reprezentativă apariţie pentru Lazăr Popescu, la o editură prestigioasă, un jurnal-eseu exemplar – ne este pus la dispoziţie un corpus de indicii metapoetice, pe baza cărora mecanismele teoriei şi practicii scripturale se dezvăluie ele însele, în toată amploarea şi fineţea lor. Demers pe care îl reia, sisific, în masivul, în monumentalul volum „Între Efes şi Nazaret”, asupra cărora m-am pronunţat cu alte prilejuri şi nu mai insist.
Ion Popescu-Brădiceni
