Scriitorul Ion Văleanu-Vâlceanu şi cărţile sale

414

Fiu al Ţiclenilor, copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în localitatea natală, iar la şaptesprezece ani şi-a luat lumea în cap, a lucrat ca siderurgist pe meleagurile hunedorene, apoi a îmbrăţişat cariera militară. Bazat pe un singur sprijin, agerimea minţii, a parcurs toate treptele de învăţământ, astfel că în 1965 devine absolventul Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti. Barca vieţii l-a purtat pe valuri învolburate şi spumegoase, dar luntraşul, ajutat de o soţie înţeleaptă, a făcut faţă cu brio. Funcţia pe care a îndeplinit-o i-a permis să stea mai mult printre oamenii dedicaţi scrisului, oameni de cultură.
După unele colaborări sporadice, la cotidienele locale ale Craiovei, având aplecare spre vorbele de spirit, spre umor, îşi face intrarea în literatură cu un volum de “Umoroterapie”, Fundaţia “Scrisul Românesc”, 2004. Este un volum de lirică cetăţenească ce conţine scurte poezii lirice, de regulă, catrene, cu caracter satiric, în care ironizează defectele morale sau fizice ale unor persoane, mai precis, epigrame. În 2005, îi apare „Umoroterapie II”, cu subtitlul „Schimbarea modificării”, la Editura „Reprograph” şi, în continuare, având în vedere scopul propus, de a face educaţie, prin cărţile sale, publică la început de an, 2007, o carte de înţelepciune şi îndrumare în viaţă, cu titlul „Cugetări printre hazlâcuri”, tot Editura „Reprograph”, cu o prefaţă de Petre Gigea-Gorun, scriitor, fost demnitar mai mulţi ani. Structurată în mai multe capitole, cartea cuprinde cugetări, un dicţionar explicativ si scurte dialoguri, ”Taifasuri amiabile”. Toate stau sub semnul poantei, cuvânt de origine franceză („pointe”). Autorul pleacă de la ideea că, râzând, poţi spune chiar adevărul, uşor de suportat, iar dacă ar fi rostit cu o faţă crispată, întunecată, ar irita, ar durea. Mulţimea de turcisme (arhaisme): “peşcheş”, “beizadea”, “alişveliş”, “ighilic”, “cacealma”, “paşalâc”, “mahmudele”, “cadână”, “cherem”, “ciubuc”, “harem” etc corespund titlului acestei cărţi şi versurilor: „Cât timp trăim/La Porţile Orientului,/Perpetuu ne instruim în arta gheşeftului.” De fapt, chiar cuvântul „haz” (veselie) este de origine turcă.
autorAdevăratul nume al scriitorului este Ion Vâlceanu, dar primele cărţi le semnează cu pseudonimul Ion Văleanu, apoi cu ambele nume.
Tot în 2007, epigramistul şi moralistul Ion Văleanu-Vâlceanu încredinţează tiparului primul său roman, „Gae”,prefaţat de subsemnatul. Este un roman cu un pronunţat caracter monografic, memorialistic si etnografic. Titlul cărţii conţine numele personajului principal, prin urmare, un personaj eponim şi are ca motto celebrul vers din poezia „Sufletul satului” de Lucian Blaga: „Eu cred ca veşnicia s-a născut la sat. ”Acţiunea se petrece în Ţicleni, cu câţiva ani înaintea, în perioada şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Chiar dacă geografia imaginarului corespunde realităţii, la fel, unele antroponime, rămâne totuşi o carte de ficţiune, structurat în două planuri, unul urmăreşte reflectarea artistică a unei lumi ţărăneşti cu ocupaţiile ei, obiceiurile şi tradiţiile acesteia, cu o bogată cultură materială şi spirituală, iar în centrul celui de-al doilea plan se află familia lui Gae. Realitatea socială şi politică, erosul rural, şcoala, tradiţiile, portul popular, toate aceastea se circumscriu acestei opere. Ironia vehementă este cultivată de scriitor la adresa moravurilor politice specifice unor reprezentanţi locali ai diferitelor partide, corupţia, nepotismul, politicianismul şi demagogia sunt racile ale oamenilor politici ce dăinuie cu mult de peste un secol. Ca dovadă, cu ocazia ultimului An Nou din viaţa sa, Vasile Alecsandri, adresându-se unui amic, Alexandru Papadopol-Calimah, printr-o scrisoare de felicitare, după ce îi face urările cuvenite, îi scrie următoarele: „Cât pentru deputaţi, senatori şi miniştri, le urez mai mulţi grăunţi sănătoşi în creieri, pentru ca să înţeleagă că ei nu sunt decât slujitorii ţării, iar nu uneltitori de vrajbe, spre satisfacerea unor patimi meschine şi a unor interese personale.” Mesajul acestui text este concludent, se potriveşte de minune pentru realitatea de azi, iar orice comentariu este de prisos. Obiceiurile, ritualurile de Crăciun şi de Paşti, hora, ciocnitul ouălor, jocurile copiilor aflaţi în pădure, cu vitele, portul popular, costumaţia schilărească, toate acestea sunt prezentate artistic în roman. Iată descrierea horei, o adevărată pagină etnografică: „Ritmul şi intensitatea sârbelor gorjeneşti pun în pericol scoarţa planetei. Nu în neştiinţă de cauză comentează băbuţele pe marginea horei: „Ăştia scufundă pământul, maică!” Iniţial mai lente, câteva rotocoale şi chiote de veselie, treptat ritmul se amplifică. Arcuşul viorilor înroşeşte corzile, tălpile se încing şi începe prăpădul lumii. Cel care conduce hora, cu o mână la spate, capul sus, cu pălăria pe frunte, mândru de el, conduce ostilităţile. Plesniri din degete, semn al satisfacţiei depline, dar şi poruncă pentru taraf de a înteţi ritmul.”
„Perdeaua de fum” este cel de-al doilea roman, Editura Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008, prefaţat de renumitul universitar craiovean, profesor doctor, Ion Pătraşcu. „Cartea lui Ion Văleanu, precizează prefaţatorul în „Pledoarie pentru o carte interesantă”, ne readuce în memorie un trecut apropiat, încă, de fiecare dintre noi, demonstrând convingător că „penetrarea ideilor nu a putut fi estompată niciodată, chiar şi în perioada tristă a comunismului devastator”. „Vălul, perdeaua de fum, inventată şi depusă pentru a despărţi lumea de intimitatea ei simbolizează răutatea, vanitatea, împilarea unui sistem…”
Cel de-al treilea roman, „Manuscrisul din criptă”, Editura Reprograph, Craiova, 2009, se bucură de o prefaţă scrisă de Petru Gigea-Gorun, distinsul scriitor craiovean, cu titul „Destine omeneşti”. Acţiunea romanului este inspirată din viaţa social-politică şi economică a ţării noastre după anii ’50 şi se petrece în Oltenia şi Ardeal, faptele narate sunt contemporane cu autorul, aminteşte de constucţia drumului cărbunelui, a căii ferate Bumbeşti-Livezeni, îi este proaspătă în memorie interjecţia „heirup”, folosită de cutezătorii constructori din mirifica Vale a Jiului, ne conduce pe Valea Streiului, la Călan, unde se construieşte un furnal. Eroii romanului trăiesc, muncesc, au legături cu oraşele Călan, Reşiţa, Lupeni şi Craiova şi sunt marotri la fapte şi întâmplări petrecute în peste o jumătate de secol de existenţă. Titlul romanului pune în evidenţă o anchetă din partea autorităţilor vremii, prin găsirea unui manuscris ascuns în cripta unui cavou din cimitirul Ungureni, Craiova.Scriitorul Ion Văleanu-Vâlceanu evidenţiază racilele existente în promovarea cadrelor, atotputernicia activiştilor de partid şi de sindicat, subiectivismul unor autorităţi din Ministerul de Interne şi relaţiile neprincipiale din societate.
Şi cum prolificul autor şi-a propus să publice în fiecare an câte o carte, în 2010, încredinţează tiparului romanul „Ginta lui Gae”, Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova. O interpetare mai mult filozofică a acestui roman aparţine scriitorului craiovean, N.N.Negulescu, vicepreşedinte al Ligii Scriitorilor din România, filiala Oltenia, din care face parte şi scriitorul Ion Văleanu-Vâlceanu. Prefaţatorul insistă asupra semnificaţiei noţiunii de gintă, pentru aceasta, apelează la cele două surse ştiinţifice: semantica si etnogeneza.
În ultimele două apariţii, Editura Reprograph, Craiova, 2011 şi 2013, „De râsul lumii-umor” şi „Umoroterapie III”, epigrame, aforisme, pamflete, parodii, scriitorul Ion Văleanu-Vâlceanu revine la preocupările sale iniţiale,scrierea unor cărţi satirico-umoristice. Acestea din urmă atrag atenţia şi prin ţinuta lor tipografică, cu scoarţe tari, legate, de asemenea, ilustrate cu imagini desenate care corespund conţinutului. Sunt prinse în vârful peniţei personalităţi ale scenei politice, aspecte din sistemul sanitar, imoralitatea, abaterile de la etica conjugală, erotismul facil, de asemenea, nu-i uită nici pe adepţii lui Bacchus. Autorul are în vedere celebra maximă a poetului francez, J.Santeul: „Castigat ridendo mores” (lat. „Râzând îndreptăm moravrurile”) sau expresia lui Horaţiu „Ridendo dicere verum” (lat. „A spune râzând adevărul.”). Reţinem cele două mottouri din ultima carte: „Umorul este un lucru măreţ, salvator. În momentul în care se relevă, toate iritaţiile şi resentimentele dispar şi sunt înlocuite de un spirit solar.”(Mark Twain); „Umoru-i negru, gri, albastru,/Are o paletă largă,/Ca toţi să-l înţeleagă/Că printre stele-i astru” (Autorul). Iată una din binefacerile epigramei, aforismului sau parodiei: „O pastilă epgramă,/De aforism sau parodie/Alungă groaznica teamă/ De trecerea-n veşnicie”.
Sperăm că acest condei al octogenarului Ion Văleanu-Vâlceanu să nu obosească, să continue „gimnastica intelectuală”, pentru că vârsta nu-i mai permite să facă sport, pentru a ne surprinde cu noi apariţii editoriale.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here