1. Un arsenal ecritural vizionar
Puţini ştiu că Brâncuşi a scris şi poezie, în ton cu moda şi în acord fin cu sine însuşi. În maximele/ reflecţiile/ cugetările sale, metafora şi metonimia sunt reginele unei scriituri de o densitate ideatică rar întâlnită printre artişti.
Având şi darul naraţiunii, marele sculptor a intuit cu jumătate de secol mai devreme fizica cuantică. S-a desprins ca un uriaş direct din Renaştere şi… s-a exprimat într-un limbaj accesibil şi totuşi (auto)reflexiv.
O hermeneutică a literaturii lui ar trebui să scoată în relief în primul rând revelaţiile, apoi resorturile ştiinţei sale de a pătrunde înţelesurile fundamentale; în fine ar trebui să reculeagă semnificaţiile esenţiale şi să reconstruiască o poetică grefată pe o transestetică refondatoare.
Scriitorul Constantin Brâncuşi n-a fost descoperit încă. Întreprinzând un demers în această direcţie, în prelungirea unei ostensiotici riguroase, a unei semiotici punctuale, voi celebra demonstrând, voi demonstra celebrând o operă literară majoră a Europei dintotdeauna.
Cu o bibliografie incontestabilă, pe masa-mi de lucru, eseostudiul meu va sfârşi prin a trezi tot soiul de mirări şi probabil de salutare dezmeticiri. Proiectat, cu scriitura-i iconoclastă, în arealul curentelor europene experimentaliste de ieri şi de azi, arsenalul meu ecritural dobândeşte valenţe realmente vizionare.
2. O benefică invitaţie la (re)lectură
În „Hermeneutica ideii de literatură”, Adrian Marino vorbeşte de recuperarea literal-literară a oralităţii spontane şi inocente. Litera, scrierea sunt doar forme grafice ale oralităţii. Din a-literală, literatură lui Constantin Brâncuşi s-a încetăţenit în veac ca o literatură vie (litterature vivante). Pe de altă parte literatura brâncuşiană poate fi hermeneutizată, prin implicarea relaţiei sacru-profan. De precizat că spiritul lui Brâncuşi aparţine exclusiv spontaneităţii şi libertăţii. Vocea lui pare aceea a unui transscriptor al „scrierii zeilor” aşezându-se cu o nonşalanţă zeiească el însuşi în tradiţia sacro-culturală. „Spusele” lui Brâncuşi autoreferenţiale şi autopo(i)etice traduc oralitatea experienţei ontologico-estetice sacro-profane într-o ştiinţă a facerii aplicată corpului operei.
Literatura cu valoare de moştenire a lui Constantin Brâncuşi nu este a unui scrib inspirat de Toth, ci a unui laic trecut în ciclul cultural, a unui campion practicant al unei arte eliberate în fine din prizonieratul fie el şi al modernităţii târzii. În „Aşa grăit-a Brâncuşi” (Sorana Georgescu-Gorjan fiind autoarea antologiei de aforisme) Florea Firan afirmă că aceste adevărate concepte de înţelepciune pot fi citite şi ca un jurnal de formaţie, iar Sorana Georgescu-Gorjan remarcă şi aspectul de ficţiune al unor ziceri, pe care le-ar fi rostit personajul Brâncuşi care nu-i prea departe de ideea de text apocrif.
Oralitatea lui Brâncuşi – consideră Petre Pandrea – ar fi fost realmente socratică (Eric Satie l-a rebotezat „micul frate al lui Socrate”), iar Peter Neagoe l-a prezentat ca pe „Sfântul predicator din Montparnasse”. Petre Pandrea îi consemna întotdeauna zisele, proverbele, argumentele, convins că se află în faţa unui Goethe statuar şi că acestea erau meditaţie veche, silogisme şi replici limpezi de orator/ retor veritabil. „C.Brâncuşi – îşi sintetizează profitabil amintirile P.Pandrea – a fost un orator înnăscut şi făcut, un filosof stoic cu mesaj care mânuia oralitatea cea mai fascinantă cu îndemânarea unui artist/ războinic/ filosof”. Octavian Greavu ne adresează o benefică „invitaţie la re-lectură” pe urmele mai abilitatului Matei Călinescu, cel din tomul „A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii”. Am acceptat-o din acelaşi motiv că „frumuseţea şi înţelepciunea acestor gânduri par să închidă, ca într-o ogivă tainică, secretul artei sale. În această antologie trilingvă „Recitindu-l pe Brâncuşi” Barbu Brezianu îl comentează pe Brâncuşi ca scriitor-moralist (cu o parabolă intitulată Histoire de Brigands şi cu vreo 9 aforisme şi sfaturi, în periodicul american This Quarter, din 1925, la care mai colaborau James Joyce, Ernest Hemingway, Gertrude Stein, William Carles Williams ş.a.)
Cristian Robert Velescu se referă la un Brâncuşi platonician, cititor al dialogurilor acestui grec fondator, curent (preferat fiind pare-se „Banchetul”). Afirmaţia – cred şi eu – poate fi valabilă. Asta întrucât „pentru Brâncuşi, dintr-o problemă a reprezentării, sculptura devine o problemă a comunicării”. Este, de altfel cunoscut, că sculptorul concepea actul creaţiei ca pe un efort transpersonal (ca în dialogul „Ion” al lui Platon) adică întreprins „fără voia lui” ca şi cum n-ar şti ce face. De ipso et de facto, Brâncuşi ştia însă ce face căci a avut un program de creaţie extrem de ambiţios precum de pildă ideologemul: „realul nu înseamnă forma exterioară, ci ideea, esenţa lucrurilor”. Ideea platoniciană devenise între timp model al artistului. Azi Brâncuşi e şi el un model/ reper în evoluţia spiritului mondial şi – de ce nu? – al poeziei planetare. Textele publicate în revistele „Confesiuni” şi „Tribuna” de Constantin Zărnescu mi-au oferit ocazia de a mă înscrie şi eu în rândul celor care cad „vrăjiţi” de „intensiunea” (vorba lui Eminescu – n.m.) dicteului avangardist brâncuşian.
3. Acasă la Brâncuşi
Acasă la Brâncuşi, pietrele, arborii, râurile, izvoarele îşi mai poartă încă zeii în suflarea lor material-spirituală.
Iar Brâncuşi se întoarce mai tot timpul acasă la neamul său de străvechi branchizi. Poate în însăşi peştera lui Zamolxis/ Zalmoxis, ca posibil ultim avatar al său. Acasă la Brâncuşi, mumele pământului destâlcuiesc încă arhetipuri/ simboluri/ semne. Ritualice – ca nişte preotese ale Templului Virtual Indore – comunică oamenilor de azi evenimente care s-au întâmplat la începutul lumii. Iar Brâncuşi revine acasă cu o cunună de lauri pe frunte. Şi gustă zilnic din supa altor lauri din Grădina de(mentă) câte o picătură infimă, ca să devină închis oarecum la ofensiva naturii în corpul său de acum nemuritor.
Acasă la Brâncuşi, anotimpurile se succed aproape mecanic, substituindu-se celor patru timpuri: timpul genezei, timpul copilăriei, timpul poeziei şi timpul înţelepciunii culturale (şi transculturale – n.m.). Iarba le plăteşte tribut, la fel şi pomii, la fel şi pădurea.
Iar Brâncuşi cel Constantin, odată reîntors la vatra-i milenară, contemplă, înlăuntrul unor marmure nişte forme esenţiale ale căror limbaj secret a deprins a-l descifra cu dalta privirii şi-abia apoi cu o nevolnică, dar măiastră unealtă.
Acasă la Brâncuşi aburii ceţii şi umbrele norilor se contopesc într-o substanţă misterioasă prin care gândul creator înoată ca într-o genune. Casele s-au înlocuit una pe alta, dar magia locului a persistat în zidurile lor văruite în albul de lapţi ori de bureţi iuţi. Cu urechea pe lutul reavăn, ascultă Căţelul Pământului, lătrând oarecum trist. Rădăcinile rizomice îi şoptesc o metafizică încă nescrisă de vreun geniu tardoromantic ori transmodern. Iar Constantin Brâncuşi hobiţeanul nu pregetă să dea glas şi corp unor fantasme rezidente în hăul memoriei sale, în bolgiile subconştientului său populat cu fel de fel de făpturi increate care-l somează enervante să le dăruie imaginea substitutivă ori vreun poem încă necizelat şi neşlefuit până la a reflecta lumina ca o oglindă veneţiană. Aşezat la masa ţărănească a Întregii Familii, îngândurat tot socoteşte zilele care s-au scurs de la Facerea Lumii. Le reconotează sârguincios, după glăsuirile propriului sânge analogic universaliilor. Metafore vii atrag păsările măiastre ale văzduhului într-o estetică de asemenea vie: a Naturii Înseşi, aflându-şi mântuirea în doctrine ezoterice zăgăzuite în informal. Înlăturându-le, Marele Brâncuşi, cel izvodit de protoromânism, a sculptat idei în chip de viziuni, l-a reinventat pe Dumnezeu din Nimicul în toată potenţialitatea-i postcreatoare şi iarăşi transcreatoare. Limba lucrărilor lui Brâncuşi e tot aceea de acasă, din Gorjul submontan (şi de nord). «Acasa limbii române» o precede, o predetermină/ o condiţionează, o proiectează în absolutul unor frumuseţi pururi rezămislitoare de armonii celeste şi transceleste. Desigur că „acasa mea e într-un cuvânt gândit de altul. Acasa mea e într-un sărut pe care l-am gândit în alţi doi adolescenţi”. Aceste vremuri aparţin lui Nichita Stănescu (Stănescu, 1990, Acasă 200). Iar „două guri sărutându-se, ce infinit!” (Stănescu , 1990, Acasă, 200). Dar acelaşi uriaş poet îi închină un eseu lui Brâncuşi în care afirmă că pietrele lui Brâncuşi stau neclintite ca nişte monştri într-un spaţiu viu. Richard Schusterman afirmă că acest spaţiu viu conţine „artă în stare vie”, iar estetica aferentă e una pragmatistă şi fundamental paradoxală. A fost deci Brâncuşi un pragmatist (adică un sculptor ataşat ideii de practic?). Ei, da, a fost, întrucât artistul originar din Hobiţa Gorjului a sesizat că graniţele dintre arta rafinată şi cea populară implică multă abstractizare şi simplificare filosofică, utile însă artei de plăcere, optimistă, cu succes la „masele consumatoare”. Acceptând provocarea estetică a artei populare, Brâncuşi a deturnat ezotericul în cel mai dezalienant exoterism şi a dat lovitura de graţie pretenţiilor totalitare ale artei rafinate. Similar s-au comportat Eschil, Sofocle şi Euripide în Grecia antică, la fel Shakespeare şi Cervantes, Eminescu (cu romanţele sale.), în Europa modernă.
4. Creierul lui Broca şi sincronicitatea
Dar şi Nichita Stănescu în România lui Nicolae Ceauşescu. Şi iată-l pe poetul „Necuvintelor” intuind – cu acelaşi aplomb metaestetic – demersurile lui Schusterman: „Unui om simplu suferind şocul brutal şi divin al vederii artei îi poate da iluminare asupra lucrului concret, îl poate asimila în ea însăşi”. (Stănescu, 1990,267). Ori identificând Poarta eroilor sau Poarta Sărutului cu – citez – „poarta tuturor lucrurilor şi fiinţelor lumii, ca fiind solitară ca un sfinx pe care fiinţe inefabile au scrijelat hieroglifa lor secretă”. Paul Ricoeur ar considera această analogie că fiind „o enigmă: metaforă şi comparaţie (eikon), dar atenţie! – una minimă, în schimb, ea fiind bogată în învăţăminte.”: în metafora ca atare poartă-sfinx, sculptorul transmodern vede două lucruri într-unul singur (Ricoeur, 1984, 45). „A percepe, a contempla, a vedea asemănarea, iată în ce constă, în cazul poetului, desigur dar şi în cel al filosofului, geniul metaforei discursive, care va lega poetica de ontologie”(Ricoeur, 1984, 83).
„Motive vechi, semne ale unui alfabet românesc împodobesc lada de zestre a unui tânăr care intră prin această piatră spre orizont. Sferele care echilibrează piatra în dreapta şi în stânga, sfere tăiate şi aşezate faţă în faţă ca două faciesuri, ca două haotice organe, care se caută, pentru a fi unul singur ca două jumătăţi de perfecţiune care nu poate exista niciodată, sau ca nostalgia unei dogme divine cu neputinţă de realizat”(Stănescu,1990, 61). Jacques Claret consideră că emisfera stângă a creierului uman e sediul raporturilor logice şi al limbajului, iar emisfera dreaptă e sediul intuiţiei şi al imaginarului. Brâncuşi uneşte cele două sfere într-o singură sferă dispunând dispariţia aparentei dualităţi, idee/formă. În orice lucrare brâncuşiană avem o intersectare între idee şi formă, e o constituire simbolică în care gândirea şi expresia se constituie simultan. Tocmai acest aspect face posibilă comunicarea ideilor-formă brâncuşiene, comunicarea despre fiinţa limbajului plastic al obiectelor despre care nu ştim în mod cert dacă dezvăluie realitatea primordială sau o ascunde (Claret, 1982, 46).
Astfel – corect interpretează Nichita Stănescu – „Poarta are un stil abstract prin simpla bruscare a pietrei în idee…Limbajul pietrei, străduinţa ei de a fi, sugerată de Masa tăcerii, e un limbaj psihic prin care cuvintele le percepem nu printr-un umil organ al auzului, ci prin toate organele deodată şi copleşitor”. Acest limbaj al Mesei tăcerii este exact ca în folclor, un sistem deschis care afirmă apartenenţa, comunicarea rituală. Limbajul natural al pietrei şi limbajul brâncuşian (adică stilul brâncuşian original de a suferi prin simpla aşezare a pietrei, de a se bucura printr-o asperitate a ei, de a înţelege uşor,cum este când eşti piatră dar şi ce vede piatra în oglinda limbajului psihic al sculptorului n.m.) se găsesc într-un raport practic cu lumea şi într-o sincronicitate creatoare.(Combs, Holland, 2008, 26-28).
Desigur că cele două sfere sunt două sfere sunt două creiere care comunică între ele transcendent şi social, care se află într-o rezonanţă tăcută: psihicul şi creierul. Astfel dacă partea stângă a creierului controlează limbajul (care nu este instrumentul vital al comunicării imane, ci însăşi substanţa gândirii logice, fără el n-ar exista ştiinţa, matematica şi cărţi, graţie lui informaţia este transmisibilă din generaţie în generaţie. Iar cultura umană există în progres/partea dreaptă e a percepţiei şi cuprinderii înţelegerii globale a unei situaţii, holistice. „Cunoştinţele ştiinţifice actuale privind emisfera dreaptă şi cea stângă sugerează o imagine de ansamblu în care partea stângă a creierului răspunde de gândirea logică, analitică, raţională. Partea dreaptă pare să răspundă de gândirea holistică, perceptuală, creativă”(Combs, Holland, 2008, 90-94). Cine vede pentru prima dată Masa Tăcerii, intră în lumea misterului stând cu apostolii la masă, constrâns să fie singur şi să gândească; în acel plan, masa este existenţa noastră, Marele, Minunatul, Blândul, Frumosul, Puternicul, Divinul care ţine şi roteşte în jurul lui pământurile; un sistem cosmic şi material intuit. Numai masa e perfectă şi continuă, este sferă, e în sine însăşi, şi îşi este de ajuns, e dogma divină, mister întreg, iar pământurile sunt sfere mici tăiate şi puse invers, discontinue, niciodată perfecte, fără speranţa întregului pentru că aşezarea lor a fost aceasta; ca niciodată să nu fie sferă întreagă”. (Stănescu, 1990, 267). Uluitoare coincidenţe? Aaah nu! Deloc! Căci nimic nu se află mai aproape de miezul sincronicităţii ca experienţă umană decât impresia că lumea însăşi se exprimă creativ prin coincidenţele sincronistice. Deseori, astfel de coincidenţe seamănă mai degrabă cu poezia decât cu fizica. Ne putem aminti de sosirea cărăbuşului la fereastra lui C.G. Jung în timpul discuţiei despre scarabeul din vis. „Cazul domnului de Fortgibu şi al tartei cu prune, ne dă impresia existenţei unui clovn sau a unui trickster aflat în culise, chipul mitic al unui zeu pus pe şotii, aflat dincolo de vălul coincidenţei. Aici găsim un fir călăuzitor principal în ceea ce priveşte sensul sincronicităţii: ideea că întâmplarea poate să se exprime prin tema mistică a unui Trickster divin, întruchipat, de exemplu, de zeul Hermes din mitologia greacă (Combs, Holland, 2008, ibidem ).
Ion Popescu-Brădiceni
