Ion Hirghiduș a fost echinoxist în studenție la Cluj-Napoca, apoi a activat în grupurile literare Columna (Târgu-Jiu) și „Boema” (Petroșani”… Și-a luat un doctorat în filozofie și în prezent e cadru didactic al Universității din Petroșani.
Ca poet, Ion Hirghiduș descinde din expresionism și blagianism; de postmodernism se delimitează net căci comunică stări, emoții, metaforisme disruptive. În acest context plasate, poemele din „Ceremonia unei vieți zilnice” descind dintr-un „europenism” al destrămării, al respirației dimensiunilor, al „operei deschise” și al toamnei, al sângelui, al galbenei tăceri, al „aurului furat din trupul îngerilor și dus de care-n deșert.”
Marca stilistică a viziunilor hirghidușiene rezidă, ca și la Petre Stoica, în atingerea gradului zero al structurării (de altfel imposibilă – n.m., I.P.B.). Poetul mizează și pe surprinderea cititorului prin simplitatea scriiturii care îl pune pe acesta în maximă tensiune receptivă și evaluativă.
Și totuși eu, relector abilitat sap în această „structurare minimă” după tâlcuri ezoterice, după simboluri descojite, după aluzii și intertextualități, instalat în procesul de „semioză deschisă” dar și într-al reveriei intelectual-reflexive. Iar eu, recititorul hiperrafinat, îmi reactivez senzorii acestei fenomenologii lirice și irealități spectrale a ceremonialului procedurii textului literar.
Dezlegate de intensă precizie, cuvintele se comunică pe sine „din cafeaua” unui imaginar relaxat „puse cap la cap”. „Starea de grație e zahărul ce se așează în zaț” pentru ca visătoria să-și reintre în drepturile legitime! Asta fiindcă „muza sub forma unei pisici” „numai ea știe că ceea ce visăm noi (poeții n.m.) este felul de a fi zei”.
Onirismul lui Ion Hirghiduș este desigur o formă de rezistență morală în fața unei lumi în dezagregare. Este o ridicare „dând din aripi imaginare și o străduință de a fi pe câmpia memoriei” cu scopul de a scrijeli o cronică veche la o masă de brad; precum Hafiz cândva, in illo tempore.
Având cultul libertății poetul se situează el însuși într-o poetică a tăcerii, în mithosul poesc (vezi „Corbii libertății”). Invocă pe „toți zeii memoriei” ca și Nichita Stănescu: „Coborâți dinspre zei / lăsați purgatoriul să lumineze / un început al durerii / un sfârșit al frumuseții”. Poezia lui Ion Hirghiduș e mai degrabă livrescă și escatipică. Fiecare imagine estetică este „o săgeată în timp” iar obsesia raportării la lume îi apare poetului mereu în fragmente care pentru a se prinde în hora fiecărui poem pe „drumul inimi vegheat de corole” trebuie să rămâi în concretul simțualist (ca Eugen Simion în „ Dimineață Poeților” – n.m., I.P.B.). Și Ion Hirghiduș evită cu o rară inspirație abstractul, fantezialul respirând din „prezența cu cinci degete ale mâinii”, din murele pădurii, din boabele de grâu. Arta poetică e încredințată naturii, dicteul cumva suprarealist e dezartificializat, e reîntors în eros, ca Enkidu și Ghilgameș în eon babilonian. Reminiscențe ale modernismului interbelic veghează la ceremonia scriiturii: întâlnim îngerii, nălucile, înserările, sunetele palide, sufletul nopții, apa originală, florile cosite, cenușa zilei, ghilotina așteptării, întocmai ca la Nichita Danilov. (vezi „Paza îngerilor”, „Privighetorile în punctele de trecere” – n.m.). Poetul e „Proprietarul de cuvinte” care explorează „zidite-n lumină cuvintele” „și o punte luminoasă va țâșni asemenea limbii” iar „cuvintele sunt încă singure într-un arbore imaginar”.
Când redescoperă poezia clasică (adică scrisă în strofe, rime, ritmuri, în armonii muzicale e mult mai deplin pe uneltele sale, mult mai aproape de condițiile marii poezii în ciclul „Ceremonia unei vieți zilnice”, în care „viersul liber” „devine o amforă plină cu suflet”.
În definitiv, în orice poezie adevărată se schițează o acțiune sacră iar versul suspendat într-o încântare extatică, ancorat într-o situație excepțională, a minuției filigranate, a insulelor de poezie pe pagina albă, spumă a inspirației propagare a unui curent epic subiacent care se joacă până la urmă în spirit, culminează cu „echilibrul nălucirilor”, cu „strunirea amintirilor lumii” „drept flori ninsoarea cuvintelor aidoma corului antic de la începutul lumii”; „arcul întins al vederii strigă fluturându-și cântecul”; „începutul zilei promițătoare oglindă în care apar zeitățile cuvinte de mărgean pe străzi rănite”.
Pentru Ion Hirghiduș exisă undeva „o cârciumă a poemelor pentru cei care scriu poezia pe frunzele unui pian fraged”. Iar „într-un sunet uitat reveria zilei închide porțile cuvintelor”.
Bibliografie:
• Ion Hirghiduș: Ceremonia unei vieți zilnice, Editura Fundației Alfa, Cluj, 2012;
• Marcel Raymond: De la Baudelaire la suprarealism; Editura Univers, București, 1998;
• Eugen Negrici: Literatura română sub comunism, Editura Polirom, Iași, 2019;
• Ion Popescu-Brădiceni: O foarte succintă introducere în poezia română contemporană, Editura Limes, Florești-Cluj, 2021.
Ion Popescu-Brădiceni, Scriitor, doctor în filologie
