- O ireductibilă originalitate
Poeziile lui Mircea Bârsilă au substrat arhaic păgân și sunt transpuneri simultane ale dionisiacului și apolinicul. Ele vădesc o impresionantă unitate stilistică și formează un tot de o concretețe cu accente dominant descriptive, parțial rustice. Consecvența dicțională îi e condiționată de mișcarea flux-reflux a inspirației, însă una benefică unei expresivități non-citadine.
Neoexpresionist, ca Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituț, poetul Mircea Bârsilă scrie poeme de-o substanțialitate copleșitoare, cuplată cu practicile magice și ritualurile arhaice, cu o mitologie a senzualității dezlănțuite. Și scrie și rescrie, trage la rindea toată ziua metafore, sentimente și gânduri încă aspre la pipăit. „Cel mai greu îi este cu versurile dispunând de vechi rezervări pe numele altor poeți (unii dintre ei – încă nenăscuți) și mai ales cu cele trimise de prietenul său Amur: un pechinez superb și care, în lumea de dincolo, a fost ridicat la rangul de înger.”
Încă de la „Obrazul celălalt al lunii” (1982) despre care am scris o foarte scurtă cronică în „Gazeta Gorjului”, perioadă în care am citit la Timișoara două poeme, am și publicat în „Forum studențesc”, în cenaclul „Pavel Dan” condus de Mircea Bârsilă doi ani, Mircea Bârsilă și-a anunțat și enunțat distinct identitatea lirică, rezultat al unei combinații de realism și spirit vizionar, de – cum afirmă Alex Ștefănescu – „pictură (terestră) și muzică (celestă)” ce-i conferă o ireductibilă originalitate (Ștefănescu, 2005).
- Inima lumii
Că Mircea Bârsilă e un poet transmodernist n-am nici un dubiu. Argumentul descinde din candoarea-i mitică și din religiozitatea-i instinctivă și subconștientă. Cuvintele sunt semne care „trădează” comunicarea tainică, panteistă, între ironie și rugăciune, interogație sceptică și tristețe metafizică (Diaconu, 2001), laturi ale unui poet consecvent în matrița-i idiomică și confesivă, iconografică și ezotericosimbolică. Prin urmare într-o „Rugăciune”, poetul afirmă că-i e lui Iisus Hristos „un prieten ambiguu”. După ce are epifaniile caprei, câinelui, șopârlei, ar dori să fie „dacă se poate, un pătrat lingându-și rănile la umbra unui cerc”. Ca într-o poemă „Pean” (un imn) să închine o laudă apolinică soarelui, zilelor săptămânii, luminoșilor bulbi ai narciselor de pe mormântul din inima lumii, viselor sale în care – citez – „iubirea era reprezentată, simbolic, de imaginea unui avion poștal zburând, la amiază, printr-o ploaie cu soare”, „florilor înalte ale fânețelor, dar și celor mici lipsite doar în aparență de prestigiu și care se numără, în felul lor, printre lucrurile mai greu de împlinit ale acestei lumi”; se subînțelege că „Pean” e „un cântec arhaic, un cântec de altădată de jale, întors pe dos: peanul; și că poetul e de data aceasta apolinic și orfic, de o maximă vitalitate, de o renaturalizare protestatară a unei epoci în care sensibilitatea se simte ultragiată și își asumă riscul de a-i riposta cu firescul și imperativul sarcasm și cinism crepuscular.” (Bârsilă, 2022).
- O existență inoxidabilă
Poetician „de clasă superioară”, restrânsă calitativ, Mircea Bârsilă zămislește textúri clocotitoare, implozive. Energiile ascunse circulă subteran în memoria-i afectivă, iar în fiecare poem unduiri elegiace susțin o mitografie a structurilor antropologice extrem de densă. Aș putea eu însumi a le reconsidera ca fiind mereu posesoare de un clasicism întârziat, fascinat de problematica-tezaur a mithosului indoeuropean autohtonizat cu o splendoare specifică unei auctorialități de o senzualitate nereținută și de o germinație resurecționistă.
Căci însuși poetul scrie că imaginația trebuie surprinsă în efervescența ei „în formă de romburi” sau „soră vitregă a corbului din inima lui Poe”, ori „de parcă totul ar fi fost aievea” dar și practicând „arta buclei” în care mișună „nevăzutele duhuri” ale unui univers străvechi arhetipal, „de altare urzite geometric” „aplecat peste frumoasa genune… vegheată noapte de noapte, până în zori, de imaginarele fiare din oglinzile ei”. Ca în „Elegie” să-l intertextualizeze pe Dimitrie Cantemir (cel din „Istoria hieroglifică”) atunci când ni se înfățișează „sub chipul unui inorog; dar să citez pasajul: „Iată-mă sub chipul unui inorog ținut de-o tânără prințesă, în sclavie. Sunt într-adevăr, cel ce sunt: o existență inoxidabilă, sidefie. O copie-greșită – a zeului Proteus: numit și „Arlechinul” de zeii cei târzii”.
- Vertijul imaginar
Trăsăturile specifice poeticii bârsiliene sunt deja cunoscute; dar și neoexpresionismul; înnobilarea realității cu imagini sacre, oculte, cerești (aspect ce-l apropie de transmodernism – n.m., I.P.B.), suprarealismul care survine, ca la Mircea Eliade, din cotidian. Operația de transfigurare a vieții secrete a lucrurilor, vietăților, fenomenelor, istorismul gellunaumesc, îmbinarea arhaicului rural cu sacrul creștin într-o zonă „de concentrări și depuneri, încrengături și refracții” (după cum crede Dan Cristea, într-un Luceafărul din 1995). Un alt cronicar, Nicolae Oprea, îi detectează neoparnasianismul obsedat de ideea perfecțiunii; în acest context, Mircea Bârsilă e un explorator, nostosiac, al spațiului originar populat cu viziuni hipnografice tenebroase lucid controlate ori subtil intelectualizate prin simboluri precum oul, oglinda, șarpele, vulturul, marea, păianjenul, bradul, dovleacul, mistrețul ori prin aparițiile de zei precum Pan, Moira, Dumnezeu, Proteu, Cibele, Artemis, Hermes Trismegistul ș.a.m.d. Al. Cistelecan (Vatra, 1989) sesizează materialitatea versúrii, fluiditatea, transparența scriiturii antrenate într-un vertij imaginar (ca la Ezra Pound – n.m., I.P.B). Mircea Bârsilă etalează – citez – „un simț aparte al apocalipticului, promovând escatipul, catastroficul, într-un limbaj frust imperativ care ține nervul poetic într-o continuă flamă și voluptuoasă dicțiune”.
- Seducătoarea înlănțuire
Fie că are o „matinală nălucire”, fie că dislocă în peisaj „o stranie sperietoare de ciori”, fie că „schimbă perdelele” metaforice, fie că aranjează repede sala, de scris, pentru ziua de mâine, care ar putea fi aidoma „salonului eminescian”, Mircea Bârsilă rămâne același optimist temperat, retractil, „în după-amiezile de acalmie” ori în serile în care văzând o stea căzătoare reflectează, îndurerat de moarte, „la nunta unei stele voi cădea și eu”. Poezia-i e o „joacă tristă” (ca a lui Arghezi), iar spiritu-i e în „flux și reflux”. Scrisă cu „litere mari”, poemele sunt „corole de candoare” (ca la Blaga – n.m.) în care suflă ritmic forța vizionară a poetului și care sunt ba întinderi convexe într-o „seducătoare înlănțuire” ba „spasme originare, ape germinale, vii, iconoclaste, ape dionisiace, fără mască și farduri, ape verticale, ape biblice, ape obscure, pline de geniu și de neștiință, într-o legănare (mioritică – n.m., I.P.B.) aproape ritualică și ademenitoare.”
Ca atare Mircea Bârsilă e un remarcabil poet al începuturilor, al invocației imnice, al odei anotimpului solar. Ca și Andrei Pleșu, descifrează limba păsărilor, transpunând-o într-un discurs liric de un rafinament imagistic inimitabil, întors – cum consideră Ion Pop în 2011 – „către miracolul mereu redescoperit al lumii simple elementare” de sorginte franciscană, tandră, binefăcătoare.
- Structurarea pe verticală
Adrian Alui Gheorghe depistează în „Vise, Reverii, Vedenii” mecanismul golirii de sine, de divinitatea sa imaginativă, care provoacă deflația poemului (în România literară, anul LV, nr. 7, 17 februarie 2023, p.16).
Răzvan Voncu îl situează pe Mircea Bârsilă la antipodul „gândirii slabe” postmoderne prin câteva laturi care-l individualizează categoric: ponderea crescută a psalticii laice, accentuarea dimensiunii transcendentale; structurarea pe verticala volumului / poemului (vezi Thalassa, Ora Verde) nu pe orizontală ci pe cele trei paliere: visul, reveria, vedenia, un fel de sertare suprapuse, scoțând în evidență afinitatea cu surrealismul, cu Ilarie Voronca, cu Ion Pop ori cu Lucian Blaga; reimplementarea metafizicului ca necesară contrapondere la <<poetica realului>> „Mircea Bârsilă este unul dintre puținii care – citez tot din cronica prea sumară / scurtă a aceluiași R.V. – reușesc să țeasă în același „covor antifrastic, un discurs postmodern și un sentiment cvasireligios, ambele genuine” (în România literară, anul LV, 10 martie, 2023, p.9).
Mircea Stâncel îl receptează pe Mircea Bârsilă ca pe un postmodernist în plină natură și își deschide rubrica „Piața cărților” din „Discobolul” primului trimestru pe 2023 cu un comentariu la cartea „Vise, Reverii, Vedenii”. El îl poziționează pe autorul gorjean (și columnist – n.m., I.P.B.) – citez – „sub semnul unei respirații profunde, intelectuale, extrem de rafinate, exersate în natură, în reverberațiile vieții și ale ritualului, dublate de emoție și sentiment totodată”. Și mai observă Mircea Stâncel că rescrierea la Mircea Bârsilă se revoltă împotriva tradiției care, consumându-și resursele, îl determină pe poet să cutremure și să modifice întreaga structură a textului, ba, de pe deasupra, să-i amplifice semnificația cultural-simbolică. Imaginea poetică bârsiliană se menține în aceeași poesferă misterioasă, tăcută, sucită manierist prin reconectarea cu umanul și făcută ca să provoace din nou cititorul sub semnul unui mesaj copleșitor, făcut din cuvinte-semne trăite pe viu, acut, paradoxal și sempitern în contrapunct cu luciditatea deconstrucției desigur interactive și cu limbajul vădit neconvențional persuasiv. În esență, poetul scrie și rescrie o natură dacă nu închipuită cel puțin resubstanțializată metaforic și recuplată la stârnirea mitului prin desacralizare / profanare insurgentă și reglarea relației dintre sens și imagine” (Stâncel, Discobolul, nr. 301-302-303 / ianuarie-februarie-martie 2023, pp. 141-145).
Mircea Bârsilă rămâne poetul care-și pune de unul singur „ventuzele metafizicii”, care-și dezvăluie secretul „în chilia unui ascet”. Care ne oferă spectacole himerice în fericita clipă când își simte inima atinsă de poezie.
În ceea ce mă privește, sunt într-o conjunctură defavorabilă: aceea în care îi detest pe cei care ocolesc evidențele: Mircea Bârsilă e – cum decide și Radu G. Țeposu – posesorul unui limbaj poetic emancipat și al unei poezii de notație, exemplare (vezi Țeposu, 2002, pp. 177-178).
Mircea Bârsilă, într-o stare de extaz, menține contactul cu adaptarea la realitate, ca să-și joace, cum i-a fost scris, rolul ingrat de mare poet.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie
