Scriitori gorjeni: VIOREL GÂRBACIU

424

Viorel Gârbaciu, Gelu Birău, Dumitru Tâlvescu, Aurel Antonie, Ion Trancău, Adrian Frăţilă, Ion Cepoi se pot considera nişte supravieţuitori ai Cenaclului Columna. În Nebuni de lună plină, poetul “de sărbătoare” Viorel Gârbaciu ezită programatic – citez dintr-un articol-cronică de întâmpinare – “între ecouri postmoderniste şi nostalgii romantice şi tardomoderniste”, sfârşind prin a se stabili definitiv, în transmodernism, ispitit fiind şi de metamodernitatea ecriturală, ca orice autor care, având modelele, se vrea transtemporal; modelele, însă nu, căci “signatura lui Viorel Gârbaciu, alunecă profitabil în catharsis şi propulsare a versurilor sale în sacru şi în “dicteu” original. Definită drept “balsam pentru îngeri”[1], dicţiunea sa se revendică din orfism (vezi Orfeu întors ); propune “schimbarea la faţă “ christică; cu “un trup hieratic, ca de hindus”, precum Isus Hristos, poetul va pluti “înspre blânda lumină”; va poposi însă, cu vinovată plăcere, în universul lui George Bacovia-ori în cel al lui Tudor Arghezi (ca orice gorjean care se respectă) – ca să-şi confrunte “producţiile proprii”, care se întind, ca scriitură, între “jocul diliu” şi “un cântec de adus nemurirea în noi”. Zeii respiră în plasa textelor lui Viorel Gârbaciu aburi de mituri. După ei, rezidă în ţesătura muzicală/policromă, arhetipurile. Eul se dedublează, sacrificial, deşi autorul celor câtorva elegii are capacitatea autoironiei, se exprimă în dezinvoltură spontan studiată, căutând mereu un sunet pur, imaginarul auroral. Aparent refuzând răsfrângerile culturii temeinice, dar nesilit asumate, poetul se răsfaţă ludic, dând, obligatoriu, tribut filosofării implicite, neostentative, antiretorice, ontologico-fenomenologice.
O latură, o contribuţie inedită profund personală am depistat-o în afinitatea discursului lui Viorel Gârbaciu cu direcţia erotică-erotomorfă în genul celor practicate de Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Cezar Ivănescu, poate precum şi de Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu ori Mihai Gălăţanu şi Marian Drăghici.
Ceva totuşi din ritualica iubirii îi particularizează rostirea. O pudoare a sexualităţii, o recuperare a purităţii se vor vedea convertite în Marea Agapă. Ritmul îşi apropie picturalul, rafinamentul narcisiac nu se teme de comunicare, de impactul la cititor, deşi poezia reprezintă pentru inspiratul de muze o Euridice care-l aşteaptă pe “cel nevenit să vină”.
Influenţe diverse afluează în Nebuni de lună plină, dar ca să-l încarce cu substanţa intelectuală sau glisând motivat dinspre transpoezie spre “esenţa de vioară”, spre o “deplină comuniune”, spre întoarcerea la rădăcini.
Gândind “eseul perfect, cel despre fericire”, poetul simte că-l împresoară veacul cu vrăji adormitoare sau că-l “cheamă iar blestemul” condiţiei sale de-a transfigura “cercuri şi semne” în “cântarea mierie cuminte”, dar care asemenea lui se va înălţa în azur o “pasăre despărţită de cântec”, tragică.
Un reputat scriitor, naturalizat gorjean, Florian Saioc, din postura de critic, îl caracterizează pe Viorel Gârbaciu drept un poet autentic, dăruit cu cel puţin câteva însuşiri indispensabile stihuitorului, stivuitorului de metafore: simţire aleasă, un simţ estetic rafinat, posibilităţi de exprimare cât mai personale, adică talent. Melancolic, structural, prin simplele dar nuanţatele sale mijloace de exprimare reuşeşte să se transfere, invidios, cu melancolia, cu trăirile lui blajine în sufletul lectorului reflexiv.[2]
Dorina Cioplea se pronunţă şi ea, într-un tabloid local, că Nebuni de lună plină este – citez – „un fel de jurnal în care Viorel Gârbaciu s-a eliberat de toate sentimentele, şi-a scris toate tristeţile, toate iubirile”. Perfecţionismul specific poetului l-a determinat să-şi lanseze volumul la 59 de ani, deci mai târziu ca Tudor Arghezi cu… 12 ani.[3]
Aura Stoenescu îi desenează un portret de “singuratic şi romantic” deşi om sociabil, plin de umor. Şi îi smulge, ca orice publicistă aprigă şi destoinică, o „mărturisire” importantă pentru întreprinderea de faţă: „Dacă în cele opt cărţi de poezie pentru copii e o joacă frumoasă, în care intră în horă copilul din mine, aici sunt cu totul altul. Scriu la cartea de poezie. E Poezia aşa cum o definesc eu ca s-o diferenţiez de poezia pe care o scriu pentru copii, din anii ’60-’70, dar mărturisesc sincer că atunci când am pus pe hârtie primele rânduri nu gândeam că scot o carte. Aici o să găseşti toate deznădejdile, tristeţile, îndoielile şi frustrările de care am avut parte. Sunt rodul nopţilor de insomnie pe care le am când e Lună Plină, pentru că sunt Rac, un semn zodiacal de apă dominat de Lună. Iar când e Lună Plină, cei care s-au născut sub astfel de zodii (Rac, Peşti, Scorpion), simt o stare de excitare, anxietate, chiar agresivitate. La mine nici măcar poeziile de dragoste nu sunt luminoase cum ar trebui să fie. Eu consider că scriu poezie gravă, de substanţă, deşi mulţi o cataloghează drept tristă, chiar pesimistă. Dar asta e faţa mea cea adevărată. Sunt de fapt un sentimental. Toţi cei ca mine afişează un optimism debordant, ca pe o mască de clovn sub care se ascund tristeţea şi singurătatea. De altfel meseria de clovn e una dintre cele mai triste meserii din lume”.[4]
Imaginată ca “intrare în basm” poezia pentru copii a lui Viorel Gârbaciu şi-a sedus partenerii de drum de la bun început. Valentin Taşcu apreciază şi el că pe schema poveştilor s-au născut religiile, care, prin preoţii lor, au devenit texte sacre, spuse în ritm, deci în poezie.
“Aşadar – conchide criticul clujean transplantat în Tismana Gorjului şi înmormântat chiar în cimitirul de acolo – copilăria lumii era chiar poezie cu parfum de fantastic”. La Viorel Gârbaciu ea reiterează motivul recopilăririi lumii, revirginizării ei.
În Ţara Copilăriei – de pildă, opinează Ion Cepoi – Viorel Gârbaciu aleargă şi “va alerga încă mulţi ani după năluca mirabilă a copilăriei sale şi a altora; va alerga până când copilul din el va îmbătrâni precum toate cele care sunt omeneşti. Cu excepţia sufletului, desigur”.
Dar să revenim la primul “volet” din Cartea Unică numită generic Cartea Copilăriei şi să utilizez încă o cronică aparţinătoare criticului, mereu la serviciu, (eu însumi adică, Ion Popescu-Brădiceni), despre Intrarea în basm. Titlul, formulat într-o deplină inspiraţie, trimite, explicit, la transclasicitatea folclorică. Cât priveşte Intrarea în basm, placheta are conotaţii postmoderne. Oricum, Viorel Gârbaciu nici n-ar fi putut ieşi din canonul estetic şi doctrinar oarecum dat de transtext/context.
“Dar Viorel Gârbaciu – mă pronunţam – simte noul filon transestetic, repunând la locul său realul cotidian, resimţit însă ca verticalizare a refacerii legăturii dintre natură şi cultură”[5]
Cascada de detalii ale existenţei zilnice, transfigurată liric, oferă însă alternativă, antimimetică, acestei realităţi vizate, pe calea poeticului şi pe aceea –mai pretenţioasă- a arhitextualităţii şi a dicţiunii lirice.
Postarhezianismul declarat şi asumat cu luciditate/ludicitate (Scrisoare către fii) nu copleşeşte originalitatea discursului liric, ci eventual îl potenţează.
Luciditatea interioară rămâne pragmatică în cadrul raţionalului; nota specifică vine din căutarea maximei sensibilizări a tematicii şi a seriei de motive şi toposuri predilecte (Verile la Teleşti) unei poezii – repet – în esenţa naturii şi a fiinţei. Astfel că povestea celor doi puşti (care reînviază vechi toposuri din Ion Creangă, Mark Twain ş.a) se înscrie în tradiţia genului pe dimensiunea unui demers semnificativ, autentic, emoţional.
Intrarea în basm este echivalentă unui adevărat “hronic” (vezi Hronicul şi cântecul vârstelor al lui Lucian Blaga), redesenat oniric, pitoresc, umoristic. Nota rostirii degajate, decomplexate, rima utilizată uşor, muzical, ritmul cuminte, marcat de imaginarul aclimatizat unei edenice văi a Bistriţei ori unui Levant demitizat cu umor (aici intertextul funcţionează iarăşi dezinvolt) şi cu duioşie, ne va determina să afirmăm, că Viorel Gârbaciu este, ca poet pentru copii, unul dintre cei mai convingători din România.
Haralambie Bodescu scria şi el cu îndreptăţită mulţumire că “această poezie galantă, corectă şi plină de intensitate, curge ingenuu în ritmuri sugestive şi necesare” ca apoi să se joace “de-a cuvântul”.
Ca să sintetizez şi asupra acestui aspect al poeziei lui Viorel Gârbaciu, îi voi da dreptate lui Ion Cepoi care afirmă – pe coperta volumului De-a cuvântul – că “prin cărţile sale Viorel Gârbaciu îndeplineşte un excepţional serviciu comunitar: prin cuvinte dăruite şi sincere, şi prin imagini de netăgăduită frumuseţe, el educă spiritul bubului simţ al cetăţii”. Cum însă? Explicaţia e la îndemână: devenind mai bun,ai suflet de copil. Copil fiind nu poţi face decât bine. În mod deliberat, am decis să finalizez acest portret de autor columnist cu părerea despre omul şi poetul Viorel Gârbaciu, a unui mare critic român, el însuşi participant câteodată la şedinţele Columnei, Gheorghe Grigurcu: “Mă bucur că pot scrie câteva rânduri de înfăţişare a creaţiei lirice a prietenului meu. Viorel Gârbaciu, un om al cărui suflet e plin de poezie şi un poet al cărui suflet e plin de omenie. Trubadur al cuvântului care ar părea datat pentru că e doar veşnic, Viorel Gârbaciu scoate din lira domniei sale sunetele sentimentului etern omenesc cu care ne raportăm la iubire, la pierderea şi mai cu seamă la îndoielile ei care pentru rafinaţii trişti ai vieţii interioare pot avea mai mare preţ decât iubirea însăşi.
Domnul Viorel Gârbaciu e unul din frumoşii nebuni ai micilor oraşe, graţie cărora ne dăm seama că poezia supravieţuieşte”.[6]

Note bibliografice:
1. Ion Popescu-Brădiceni: „Nebuni de lună plină” de Viorel Gârbaciu, în Caligraf, nr. 80-82, aprilie-iunie 2008, p.13
2. Florian Saioc: „Nebuni de lună plină”, în plină zi-lumină, text inedit oferit de Viorel Gârbaciu, spre o documentare cât mai exactă şi mai completă
3. Dorina Cioplea: Viorel Gârbaciu, un „nebun de lună plină”, în Lupta în Gorj, nr.142(182), vineri,29 iunie 2007
4. Aura Stoenescu: Viorel Gârbaciu la prima carte de poezie….poezie, în Vertical, 27 iunie-3 iulie, 2007, an III, nr.82, pp.12-13
5. Ion Popescu-Brădiceni: Eveniment editorial „Intrarea în Basm” de Viorel Gârbaciu, în „Gorjeanul”, miercuri, 8 ianuarie 2003, p.6.
6. Viorel Gârbaciu: “Nebuni de lună plină“ ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2007, 103 p., cu un portret pe coperta 4 de Gheorghe Grigurcu

Triada auctorială: Meşteşug, inspiraţie, imaginaţie

Tradiţia epigramei în Gorj e o realitate orală şi scripturală, incontestabilă. Grig M. Dobreanu a demonstrat-o într-o antologie monumentală a umorului nostru inepuizabil, după câte constat.
George Drăghescu, un editor binevenit în rândurile breslei, care-i numără şi pe Zenovie Cârlugea, Ion Popescu-Brădiceni, Ion Cepoi, Ion Mocioi, Dumitru Dănău ş.a. –, revine în forţă cu antologia „Din cuşca epigramistului”[1] şi cu nr. 7 din colecţia „Ceaşca de cafea” care-l consacră pe Viorel Gârbaciu, poetul columnist de bună factură lirică, şi ca autor de catrene cu iz epigramatic pe alocuri autentic[2].
Ca epigramist, Viorel Gârbaciu, e ba artizan, ba inspirat, ba şi artizan, şi inspirat. Înfăţişările poetului crezând că exprimă lumea în care există, se exprimă pe sine: pentru că el este corelatul acestei lumi, iar această lume nu este nimic altceva decât viziunea sa, ceea ce spune nu este pentru el decât o cale de a se exprima. Presupun că cel ce vorbeşte este angajat, prin cuvântul său şi dezbatere cu el însuşi. Îmi rezerv cuvântul expresie – aplicat şi umoristului – pentru ceea ce el manifestă dincolo de registrul semantic, prin ton, mişcare a verbului în câmp compact cu substantivul, intensitate, calităţile prozodice: modul de a fi al unei interiorităţi care se revelează în discurs fără a constitui obiectul acestuia, ca şi cum ar fi fără ştirea vorbitorului[3].
Viorel Gârbaciu practică cu egal succes şi stilul oral, puternic ritmat/rimat. De altfel această mnemotehnică organică permite şi improvizaţia, fiind atentă la ceea ce spune, dar şi la felul în care spune, iar pentru artă e necesar meşteşugul. Această primă înfăţişare a poetului artizan ne arată că virtutea poeziei este o deprindere mai întâi. Dacă scrisul inhibă, în el practica verbo-motrică, epigrama eliberează limbajul (trans)retoric, exploatând instituţia iniţială, partitura muzicală; spiritul ludic/ lucid caută să se surprindă pe el însuşi sau pe alţii în act. „Gluma” ca act po(i)etic şi comic/ comicologic prilejuieşte efecte care contrazic orizontul de aşteptare, stârnind râsul involuntar, cathartic. Cazul dicţiei tragicomice e mereu prezent şi solicită simultaneismul: aceeaşi expresie care ne face să râdem, în mod paradoxal, ne emoţionează, iar procedeul e fundamental: „Cum că umoru-i lucru foarte mare / O ştiu şi eu, că doară nu-s nătâng! / Cu toate-acestea risc o întrebare: / De ce când vă citesc încep să plâng?!” (La debutul revistei de umor „Hohote”)[4].
Mie însumi mi-a dedicat o epigramă pe bază de… contrast comportamentist. În realitate, după cum se vede clar, obiectul respins nu coincide cu cel aprobat decât în aparenţă, dat fiind că amândouă sunt calităţi care, deşi în legătură şi aparţinând aceluiaşi subiect, diferă între ele în mod făţiş (slăbirea corporală pe de o parte şi diadica însuşire de a scrie, dublată de licoarea dionisiacă rubinie, opusă şi aceasta însă ascetismului… popesc, dar care şi el, dacă-l retrecem din nume comun în cel propriu, trădează faptul că şi celui căruia îi e dedicat catrenul îi place, câteodată, un pahar cu vin mănăstiresc ori profan: „Grijuliu eşti, frate Ioane, / când constaţi că iar slăbesc… / Scriu poeme, epigrame / şi beau vin, nu mă… popesc!” (Poetului I.P.B. „îngrijorat” că am slăbit prea tare))[5].
Să fie epigramistul în cuşcă, precum leul la circ? Unde-i şi protejat de vânătorii braconieri, dar e şi într-un prizonierat care-l umileşte, pe el, regele codrului şi al animalelor.
Aşa se face că mulţi din colegii de scenă ai actorului George Drăghescu s-au dedulcit la epigramă, catren, madrigal ş.a.m.d. Îi stă bine oricărui intelectual veritabil să facă umor. Plenitudinea disentimentului unită cu plenitudinea toleranţei aduce cu ea plenitudinea glumei. Până la urmă poezia e comunicare, iar epigrama e obligatoriu şi metacomunicare. „A demonstra că poezia este în mod esenţial comunicare, – afirmă Carlos Bousoño – înseamnă a demonstra că poezia comică oferă o structură sprijinită pe ceilalţi oameni”[6]. Din forma internă, cititorii, şi eu, şi ceilalţi –, sunt coautori, poezia umoristică fiind astfel comunicare chiar înainte de comunicarea însăşi, ceea ce arată că însuşirea comunicabilităţii poeziei nu este ceva superficial, ci ceva substanţial al acesteia. Arta epigramei – subliniez şi eu – este configurată pentru ceilalţi oameni şi în consecinţă de către ceilalţi oameni: este socială de la rădăcină, fiind totodată la fel de durabilă în faţa eternităţii şi la fel de… educativă. Printre epigramiştii selectaţi de George Drăghescu îi regăsesc şi pe Ion Cănăvoiu, Al.C. Calotescu-Neicu, Grig. M. Dobreanu, Nicolae Dragoş, Viorel Gârbaciu, Grigore Lupescu, Iancu Popescu, şi mă bucur. Atât de mult că aş încheia prezentarea de faţă cu Mikel Dufrenne care consideră că orice text ritmat, rimat şi prevăzut cu poanta de rigoare chiar dacă nu recreează limbajul ex nihilo, sigur îl transmută radical, tratându-l ca pe o materie întrucâtva indiferentă faţă de vocaţia estetică. În cazul epigramei, trebuie spus că sintaxa poetică are o dublă funcţiune: pe de o parte ea organizează semnificaţia, pe de alta participă la expresivitatea necesară. Reflecţia etică (moralizatoare) este alimentată de imaginar, căci se adresează simbolurilor pentru a lămuri vinovăţia ori dimpotrivă ingenuitatea, căci – de ce nu? – distingem tipuri şi aici, în epigramaticul conjunctural ori fenomenologic: prostul, ridicolul, sufleurul, încornoratul, farseorul, năsosul, rapsodul, histrionul, intriganta, beţivul, directorul de teatru, paiaţa, îngâmfatul cezaric, actorul superman, ş.a.m.d.[7]

Note bibliografice:
1. George Drăghescu: Din cuşca… epigramistului; ed. C.J.C.P.C.T. Gorj, Târgu-Jiu, 2015
2. Viorel Gârbaciu: Treizeci şi trei de catrene + unu; ed. C.J.C.P.C.T. Gorj, Colecţia „Ceaşca de cafea”, Târgu-Jiu, 2015
3. Mikel Dufrenne: Poeticul; cuv. în. şi trad. de Ion Pascadi, ed. Univers, Bucureşti, 1971
4. Viorel Gârbaciu: op. cit., p. 16
5. Idem, ibidem, p. 8
6. Carlos Bousoño: Teoria expresiei poetice; trad. de Ileana Georgescu; tălmăcirea versurilor de Veronica Porumbacu; stud. introd. de Mircea Martin; ed. Univers, Bucureşti, 1975
7. George Drăghescu: op. cit., in integrum
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here