„Despre Un veac de singurătate s-au scris tone de hârtie, s-au spus o mulțime de lucruri importante, dar nimeni nu a atins aspectul care m-a interesat cel mai mult atunci când am scris cartea, și anume ideea că singurătatea este contrariul solidarității și cred că aceasta este esența cărții. Așa se explică frustrarea stirpei Buendia, frustrarea mediului, frustrarea satului Macondo. Cred că aici este vorba de un concept politic, singurătatea considerată ca negație a solidarității este un concept politic de cea mai mare importanță.” (Gabriel Garcia Marquez)
În această capricioasă primăvară, a încetat din viață, la 17 aprilie în Ciudad de México, la vârsta de 86 de ani, unul din cei mai de seamă scriitori sud-americani, GABRIEL GARCIA MARQUEZ, în opera căruia își găsește expresie artistică problematica majoră a epocii noastre.
Născut la 6 martie 1927 la Aracataca, în Columbia, G.G. Marquez (Gabo, pentru prieteni) s-a impus ca un nume incontestabil în proza de limbă spaniolă din America Latină, reprezentant de seamă al realismului magic sud-american. A făcut studii de drept și de jurnalism la Bogota și Cartagena, devenind repede un cunoscut jurnalist pe o arie largă de teme și subiecte (corespondent de presă la Roma, Paris, Barcelona și New York). A trăit multă vreme atât în Spania cât și în Mexic, venind în contact cu realitățile de pe cele două continente, și nu numai. Fapt abordat nu numai în jurnalistica sa, dar oglindit și în opera literară, în proza scurtă, în romane și memorialistică.
Scriitorul a debutat cu volumul de proză Pleava (1955), căruia îi urmează: Colonelului n-are cine să-i scrie, Funeraliile mamei-mari, Cronica unei morți anunțate, Dragostea în vremea holerei, Generalul în labirintul său, Despre dragoste și alți demoni, Povestea târfelor mele triste, A trăi pentru a-ți povesti viața, Nu vin să țin un discurs ș.a.
Celebritatea i-a adus-o romanul Un veac de singurătate, publicat în 1967, capodopera care a determinat Academia Suedeză să-i confere, în 1982, Premiul Nobel.
Un veac de singurătate / Cien años de soledad este un roman de amploarea unei fresce sociale cu înțelesuri alegorice, în care realul se întrepătrunde cu imaginarul, reflecția filosofică urmărind îndeaproape o tulburătoare narațiune.
Romanul evocă istoria familiei Buendia și a satului Macondo, un topos imaginar înzestrat cu toate datele unei societăți în devenirea sa istorică. Întemeierea acestui sat se datorează lui José Arcadio Buendia, căsătorit cu Ursula, o femeie de mare echilibru și înțelepciune în momentele importante, dar și câtorva familii dornice de libertate, care „trecuseră munții în căutarea unei ieșiri la mare, însă, după douăzeci de luni, renunțaseră la întreprinderea lor și întemeiaseră satul Macondo, pentru a nu mai face cale întoarsă.”
Narațiunea evocă viața lui Jose Arcadio, fire energică și intrepidă, urmat îndeaproape de Ursula, o femeie cu darul previziunii și prudenței, mamă, totodată, a unor fii, dintre care se impune Aureliano, ajuns colonel și erou de legendă în războiul civil (tendințele de autoritarism, dezvoltate în contradicție cu cutumele etniei sale, pot fi asemănate cu ale Fratelui celui Mare din opera lui Orwell, romanul 1984, până la un punct, desigur, căci ele vor primi bastonada cuvenită din partea Ursulei).
Este vorba și de urmașii familiei inițiale Buendia, romanul urmărind viața nepoților și strănepoților pe parcursul a șase generații. Istoria acestor generații succesive este, în fond, istoria satului Macondo, în desfășurarea ei socio-mentală de la stadiul comunității familiale, simple, patriarhale, la ipostaza unei civilizații nivelatoare, care înlocuiește tradiția, normele și modul de viață al înaintașilor cu regimul artificial al modernizării capitaliste. Instalarea în Macondo a unei companii bananiere va duce la un mod de viață falsificat și la decăderea localității sub tăvălugul uniformizant al istoriei.
Așadar, de la faza unei civilizații patriarhal-tribale la societatea bazată pe interesele de capital, un fel de globalizare a zonei continentale, fapt atestat de toate țările sud-americane în ultima jumătate de secol. De aceea romanul se constituie ca o alegorie a istoriei latino-americane, dar și a evoluției pe care a parcurs-o omenirea în general. Avem in nuce întreaga istorie a omenirii, de la stadiul primitivităților comunitare la ipostaza «modernizării» relațiilor sociale și de producție, care spulberă liniștea, tradițiile, modul de viață, în general, tihna locuirii în Macondo. Și acest fapt înfățișat de-a lungul unor generații întregi, în care cuvântul de ordine este «singurătatea» în sensul inadaptabilității, al trăirii în gratuitatea modului de viață cutumiar, înrădăcinat în mintea și sufletul locuitorilor.
Satul Macondo și neamul Buendia repetă, așadar, etapele prin care a trecut istoria omenirii în general, dar într-o localizare geografică anume, foarte semnificativă, în schema ei simbolică și alegorică, pentru un întreg continent.
La început, Macondo „era într-adevăr un sat fericit”, nimeni nu avea mai mult de 30 de ani. Localitate relativ nouă, cu origini legendare însă în mentalitatea izolată a locuitorilor săi, Macondo dezvoltă o civilizație tradițională în care oamenii „trăiesc după legi nescrise”. Însă, când în Macondo își fac apariția «samsarii» guvernamentali, agentul disoluției începe să lucreze spornic. Locuitorii se opun încercării de a li se confisca libertatea prin legi impuse de Guvern. Ei nu acceptă decât legea pământului, cutumele modului lor patriarhal de viață. În ciuda acestei rezistențe, istoria pătrunde într-un mod perfid în viața satului. Este vorba de politicianismul mincinos care măsluiește alegerile («câștigate» de un guvern conservator), tulburând viața tihnită a localității. Va urma inevitabilul război civil, în care Aurelio Buendia capătă o aură legendară. Dar, în același timp, nepotul acestuia, Arcadio, devine în Macondo un dictator în miniatură, fiind aspru sancționat de bunica sa Ursula, cu lovituri de bici.
Perfidia politicianismului veros și grobian, sfidător și gregar face ca liberalii să-i trădeze pe susținătorii lor din războiul civil și Macondo cade pradă intervențiilor lucrative exercitate de o companie bananieră, care aduce noi forme de muncă și viață. Impactul cu modul de viață obișnuit al satului este imens și tragic. Greva locuitorilor va fi brutal reprimată de armată, înăbușită în sânge. Ca să se șteargă urmele criminale, cadavrele celor uciși sunt sustrase și aruncate în mare (la noi, în 1989, repetându-se istoria, martirii Timișoarei au fost crematorizați la București, cenușa lor fiind aruncată la canal în Popești-Leordeni!). Singurul supraviețuitor al măcelului este, desigur, tot un Buendia, pe nume José Arcadio Segundo. Dar populația, în loc să-i dea crezare, este manipulată în favoarea versiunii oficiale conform căreia locuitorii ar fi renunțat la grevă și ar fi părăsit satul împreună cu familiile lor.
După retragerea companiei din Macondo, satul decade din punct de vedere economic, fiind sortit izolării și sărăcirii. Revenirea la modul de viață anterior este imposibilă, tocmai pentru că echilibrul fusese iremediabil stricat, iar germenii disoluției lucraseră destul de spornic, alterând orânduiala, mintea și sufletul curat al locuitorilor. José Arcadio Segundo devine acum reprezentantul progresului tehnic, căci, făcând fluviul navigabil, determinase ca Macondo să fie racordat la lumea civilizată și printr-o cale ferată… În Macondo se construiește o fabrică de gheață, apoi un cinematograf și se instalează serviciul de telefonie… Urbanizarea distruge totul, falsifică mentalitatea, conștiințele…
Însă, odată cu sfârșitul familiei Buendia (de numele căreia se lega însăși întemeierea satului), vremuri apocaliptice se abat peste Macondo. Neamul Buendia fusese marcat de semnul singurătății, de la primul José Arcadio până la ultimul Aureliano – „însemnat de la începutul lumii și pentru totdeauna cu pecetea singurătății”… Motivul singurătății devine stigmat și ia forma orgoliului de sine egoist și nelimitat. Din toate aspectele vieții lor, membri familiei Buendia trăiesc sentimentul tragic al singurătății, o predestinare existențială.
Așa cum prezisese vrăjitorul Melchiade, Macondo este șters de pe fața pământului de o furtună apocaliptică atunci când ultimul Buendia terminase de descifrat însăși această profeție în pergamentele moștenite – „însuși tribul lui Melchiade (…) fusese șters de pe fața pământului, pentru că depășise limitele cunoașterii omenești.” Profeția vrăjitorului Melchiade este desigur metaforică, căci el „nu înșiruise faptele după timpul convențional al oamenilor, ci concentrase un secol întreg de episoade cotidiene, în așa fel încât toate să coexiste în aceeași clipă.”
Ca într-o vastă frescă socială, romanul Un veac de singurătate concentrează istoria omenirii, prin aglomerarea de personaje și evenimente. De-a lungul a șase generații, autorul intercalează fapte și evenimente întâmplate sau care se vor întâmpla. Este un bogat amestec de real și fantastic, caracteristică mai generală a întregii creații a scriitorului columbian. Însuși autorul poate fi identificat în personajul Gabriel, unul din prietenii lui Aureliano Buendia.
Real și fantastic, imaginar și miraculos (v.episodul «covorului zburător» regizat de țiganii locului sau levitația preotului și a prea frumoasei Remedios etc.), toate la un loc determină o narațiune în care este valorificat realismul magic, termen creat de criticul de artă german Franz Roh pentru a desemna postexpresionismul în pictură, dar aplicat și creației unor celebri scriitori sud americani precum Jorge Luis Borges, G.G. Marquez, Alejo Carpentier sau Isabel Allende ori la scriitori din alte literaturi ca Günter Grass sau John Fowles (la noi, să zicem Vasile Voiculescu). Relaționând două perspective asupra realității (cea rațională și cea fantastică pe latura miraculosului umanizat), realismul magic sudamerican amintește de mentalitatea magică a indienilor sudamericani (amerindienilor), confruntați istoricește cu raționalismul coloniștilor europeni, impact total, brutal, chiat tragic.
Alejo Carpentier constata în acest sens destul de precis în lucrarea „Barocul și realul magic”: „Realul miraculos pe care îl susțin, și aceasta înseamnă propriul nostru real miraculos, se întâlnește în stadiul brut, latent și omniprezent în tot ceea ce este latino-american. Aici (în America Latină) straniul este un loc comun și a fost totdeauna așa”.
Amestec de urban și rural, de indigen și occidental, de perspectivă istorică, de parodie și alegorie, Un veac de singurătate este cea mai reprezentativă capodoperă a literaturii sudamericane pentru acest spațiu continental, radiografiat în devenirea sa istorico-umanitară.
Zenovie CÂRLUGEA
