Scriitoarea Cornelia Maria Savu: “Brâncuşi – un brand valorificat şi pozitiv şi negativ, în egală măsură”

328

cmsScriitoarea Cornelia Maria Savu s-a născut pe 4 septembrie 1954, la Vatra Dornei, judeţul Suceava. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română (secţia română-engleză) a Universităţii Bucureşti, în 1977 şi e autoarea volumelor de versuri “Totem în alb”, Editura Albatros 1973, “Uraniu, forme şi oameni de zăpadă”, Editura Eminescu 1978, “Emblema”, Editura Eminescu 1980, “Aventuri fără anestezie”, Editura Eminescu 1983, “Semne de viaţă”, Editura Eminescu 1987, “Roman cu sertare”, Editura Vinea 2005.

De-a lungul timpului a fost profesor de limba engleză, editor la Editura Ion Creangă, redactor, şef departament, editor senior la cotidianul „Curierul naţional” şi la revista “Cultura”. A câştigat mai multe premii printre care Premiul „Nicolae Labiş” pentru poezie, Premiul pentru jurnalism cultural al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru jurnalism cultural al Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editorilor din România, Premiul pentru jurnalism cultural al revistei „Tomis”, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer, conferit de preşedintele României şi Premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, pentru volumul “Roman cu sertare” (2005).

c 2REP: Aţi venit la Târgu-Jiu pentru a participa, împreună cu scriitorii Andra Rotaru şi Andrei Novac, la atelierul de scriere creativă “Manuscrisul de la Gorj” iniţiat de scriitorul Dan Mircea Cipariu. Pentru a câta oară vă aflaţi la Târgu-Jiu? Cum regăsiţi oraşul?

C.M.S.: Am venit de mai multe ori la Târgu-Jiu, dar nu de câte ori aş fi vrut să vin; din păcate însă, am venit cu treburi de jurnalist, drept care am văzut complexul Brâncuşi, am asistat la marea bătălie pentru restaurarea „Coloanei fără sfârşit”, şi am văzut foarte puţin din Târgu-Jiu. Am plecat şi apoi am revenit. Şi de această dată am venit cu treburi, de data aceasta scriitoriceşti şi, într-un fel, profesoral-scriitoriceşti, şi iar nu am văzut foarte mult din oraş, nu am simţit foarte mult din atmosfera lui. Sigur, parcul cu „Masa tăcerii” şi „Poarta sărutului” m-a reimpresionat, dar ce aş putea să spun, la o repede ochire, despre cum găsesc eu oraşul e că e un oraş curat, în bună parte armonic, între trecut şi prezent, dar cred că este şi un oraş care nu-şi pune în valoare şi evidenţă, nu îşi scoate în relief toate bogăţiile. Mă refer în primul rând la cele culturale pe care le are. Este însă un oraş în care mi-ar plăcea să stau o perioadă, să scriu despre trecutul şi prezentul lui, cu bătaie spre viitor, desigur, şi, mai ales, să revăd locuri şi vestigii ale oraşului, pe unde au trecut o bună parte dintre prietenii mei.

c 3REP: Sunteţi unul dintre cei mai importanţi şi longevivi jurnalişti culturali de la noi, cu mai multe premii pentru jurnalism cultural. Aţi fost prezentă la Târgu-Jiu în perioada restaurării “Coloanei fără sfârşit”, în acele vremuri tulburi în care nu se ştia sigur dacă opera va rămâne sau nu în oraşul lui Brâncuşi. După mai bine de 10 ani, în ce măsură credeţi că ansamblul brâncuşian este pus în valoare la Târgu-Jiu?

C.M.S.: Se leagă foarte bine această întrebare, a doua, de prima întrebare. Vedeţi, numai şi numai pentru ansamblul Brâncuşi şi Târgu-Jiu ar trebui să fie un oraş propice turismului cultural, un reper pentru acest turism cultural al României. Desigur, Brâncuşi este pentru Târgu-Jiu un brand. Este un brand valorificat şi pozitiv c 4şi negativ, în egală măsură. Nu sunt neapărat adepta turismului cultural scorţos sau pasionată să constat că nişte valori culturale de prim rang sunt ţinute sub clopot de sticlă. Până la urmă, orice vestigiu cultural, orice artefact, orice operă de artă, este făcută de oameni pentru oameni, chiar dacă deasupra lor şi-a ţinut şi îşi mai ţine mâna, metaforic vorbind, divinitatea: prin har, prin inspiraţie, prin puterea de a duce la capăt un proiect. Ceea ce, în spaţiul nostru cultural se întâmplă mai rar, dar s-a întâmplat de câteva ori, pe măsura marilor proiecte ale culturii universale. Desigur că Brâncuşi este un asemenea reper. Când spuneam însă că nu sunt adepta ţinerii sub clopot de sticlă a operelor de valoare, trebuie să spun că, în egală măsură, nu sunt nici adepta coborârii lor spre kitsch-ul de popularizare, de egalizare, de a ne face “datoria” faţă de nişte opere de artă, faţă de un nume, faţă de un mare artist, şi atât. Dacă aţi urmărit sau veţi urmări ce se întâmplă cu o operă semnată Brâncuşi când intră într-o licitaţie de artă internaţională – şi acum nu mă refer numai la cuantificarea valorii în monedă, în bani, în schimb, ci interesul pe care-l stârneşte, cataloagele care se fac, noile imagini, noile fotografii făcute special pentru licitaţiile respective, atenţia care i se acordă, cât s-a scris şi se scrie despre atelierul şi fondul Brâncuşi de la Georges Pompidou, veţi vedea că în România există un mare deficit din acest punct de vedere, şi o mare datorie faţă de Brâncuşi. Trebuie să o spun, din nou, nu sunt adepta cocoţării numelui lui şi a patrimoniului rămas de la el pe nişte culmi abisale. Nu faptul că folosim cu majuscule, cu scris apăsat, denumirile operelor lui, în tot felul de poeme, tablete, pagini de reportaj, encomiastic, îl poate face pe Brâncuşi un reper solid în turismul cultural pe care România îl propune lumii. Dar nici neglijarea, nici o restaurare făcută pe jumătate, nici prezervarea, conservarea operelor sale rămase în România, după ureche, sau lăsate pur şi simplu de izbelişte, nu-i poate face bine lui Brâncuşi, nici nouă, pentru că Brâncuşi rămâne cel care este şi, paradoxal, partea lui de universalitate s-a împlinit de mult, partea lui românească mai are încă nişte răni deschise.

cornelia 1REP: Aţi avut ocazia, în cadrul atelierului de scriere creativă “Manuscrisul de la Gorj”, să luaţi contact cu generaţia de mâine a scriitorilor de pe aceste meleaguri. Ce şanse are Târgu-Jiul să devină cunoscut şi pentru altceva decât operele lui Brâncuşi?

C.M.S.: Am venit la Târgu-Jiu să particip la atelierul de scriere creativă “Manuscrisul de la Gorj”, iniţiat de colegul şi prietenul meu mai tânăr, Dan Mircea Cipariu, fiind convinsă că acest proiect va fi dus până la capăt (e un proiect de cursă lungă, aşa că sper să aibă câteva ediţii bune) cu profesionalism, aşa cum ne-a obişnuit Cipariu. Într-o săptămână de întâlniri cu tineri elevi şi studenţi, unii studenţi la Târgu-Jiu, alţii studenţi la Timişoara, alţii foşti studenţi, absolvenţi la Cluj, această săptămână de întâlniri de lucru, de schimb de opinii, de experiment într-ale scrierii poemului, mie mi-a făcut foarte bine. Sper să fi dat roade şi în cei ce au fost cursanţi la acest atelier. M-am simţit foarte bine şi pentru că, alături de Dan Mircea Cipariu, care aparţine promoţiei literare `90, am avut alături şi o foarte bună poetă a promoţiei 2000, este vorba de Andra Rotaru. Şi, bineînţeles, de un tânăr poet în plină afirmare, care este din Târgu-Jiu, care a făcut facultatea la Timişoara şi masterat la Bucureşti, Andrei Novac. Cred că asemenea întâlniri de scriere creativă, în care se estompează diferenţele dintre generaţii/ promoţii literare, în care, şi profesorul şi învăţăcelul scriu cot la cot, în care schimbă opinii, în care, sigur, profesorul îşi aduce aminte de începuturile sale şi încearcă să facă învăţăcelul să nu mai treacă prin încercările mai grele, mai dificile prin care el a trecut, sunt benefice literaturii în general. Ce sper că au învăţat cursanţii? În primul rând, sper să-i fi făcut să se fi simţit la acest curs, în momentul în care scriam cu toţii, contra cronometru, egalii noştri. Dincolo de biografiile şi operele noastre, ale fiecăruia dintre noi, dincolo de apartenenţa la o promoţie literară sau la alta, dincolo de ceea ce fiecare dintre noi cere de la poezie, de la literatură în general, trebuie să existe, şi există în bună măsură, o solidaritate, un mers împreună, un mers comun (asta nu înseamnă o uniformitate, nu înseamnă să nivelezi nişte valori, nu înseamnă să nu dai voie avânturilor tinereşti, avangardiste, de negare, să se dezvolte). Când vorbesc despre solidaritate, vorbesc despre accederea fiecăruia dintre noi la profesionalism, şi de faptul de a ţine sus, a ridica ştacheta profesionalismului, în vremuri nu tocmai propice, liniştite, nu tocmai benefice pentru arte în general şi pentru literatură, în special. Pentru literatura care pune în mişcare cuvintele, care, fiind mai puţin vizuală, mai puţin auditivă, mai puţin spre şocul imediat, mediat de televiziune sau de radio, are aparent un handicap în ajungerea la publicul căreia de fapt îi este destinată. Sper ca tinerii care au participat la atelierul de scriere creativă să fi văzut în comportamentul nostru că artă poţi să faci oriunde: în capitală, în provincie, în centru sau la margine. De fapt, trăim în vremuri în care marginea vine spre centru sau marginea polarizează un anume centru sau îl desface în mai multe centre. Sper să fi învăţat că nu trebuie să aibă o exagerată timiditate, pentru că scriu în provincie, pe de altă parte nici un tupeu ieşit din matcă. Sper să fi învăţat în acest scurt atelier de scriere creativă că artiştii se recunosc între ei de la mare distanţă – şi nu locul unde trăiesc, scriu sau pictează sau fac film îi departajează, ci împlinirea operei şi a fantasmelor lor, în operă. Am o mare încredere în viitorul acestui proiect, sper ca până în luna octombrie să primim câteva manuscrise din care să ne fie greu să alegem manuscrisul pe care să îl putem oferi unei edituri spre publicare, şi “Manuscrisul de la Gorj” să însemne un debut despre care să se vorbească, să se scrie, într-o vreme în care, din păcate şi critica literară făcută debutanţilor şi critica de întâmpinare se manifestă din ce în ce mai puţin. Relele acestei cvasi-absenţe se vor vedea în viitor, pentru că întotdeauna spun, clasicii, valorile literaturii de mâine, se nasc astăzi. Iar dacă astăzi nu eşti atent la felul în care ele intră în lume, mâine s-ar putea ca ele să nu mai fi ajuns în viitorul imediat.

REP: V-a inspirat ceva de pe meleagurile gorjene pentru un viitor poem şi, de ce nu, pentru o viitoare carte?

C.M.S.: Meleagurile gorjene ştiu că au fost şi sunt, pentru o serie de prieteni ai mei, un loc binecuvântat de Dumnezeu.

M-am bucurat să scriu poezie alături de Andra Rotaru, Andrei Novac şi Dan Mircea Cipariu şi alături de Alexandra Belgun, Alexandra Mănescu, Andreea Eva şi Andrei Popete (ca să precizez doar câteva nume ale tinerilor învăţăcei). Poate că, din aceste poeme – din poemele colective şi din cele individuale (ale mele, scrise în cadrul atelierului de scriere creativă), să se nască mai târziu nişte poeme despre care voi spune că au fost inspirate de această experienţă de la Târgu-Jiu. Poate că, cândva, în viitor, această adăstare lângă complexul Brâncuşi şi plimbările prin parc şi pe faleză, să însemne inspiraţie pentru o carte. Deocamdată însă, ştiu că îmi doresc să revin la Târgu-Jiu, pentru că aici a venit la maturitate un scriitor şi un critic de artă, un editor şi un iniţiator de proiecte şi un universitar care mi-a fost prieten, care a venit din oraşul mare, cultural al Transilvaniei, care este Clujul, la Târgu-Jiu, a trăit aici şi a fost aproape de tineri, are aici foşti studenţi, a făcut lucruri admirabile şi, din păcate, a plecat prea repede dintre noi – este vorba de Valentin Taşcu – Bebe cum îi spuneau prietenii şi cum îi mai spun încă prietenii lui care şi-l mai amintesc- şi sunt sigură că îşi mai amintesc mulţi de Bebe Taşcu. Aş vrea să scriu un reportaj, poate în două trei episoade despre trecerea benefică (mi se pare mie), prin acest oraş cultural al Gorjului.

Pentru asta aş avea nevoie de o mică documentare şi în primul rând de timp, dar sper ca până la sfârşitul acestui an să pot să revin la Târgu-Jiu şi să scriu despre moştenirea Valentin Taşcu.

Dorina CIOPLEA

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here