Zidul despărţirii (Efes, 2,14) a fost dărâmat de Arhiereul Hristos, şi astfel chemarea neamurilor s-a realizat (Ioan,12,32). Iisus Hristos împărtăşeşte viaţa şi biruinţa Sa fiecăruia în parte, celui care crede şi poartă semnele morţii şi învierii Sale.
Împărăţia lui Dumnezeu este raţiunea de a fi şi scopul Liturghiei euharistice. Ea este o invitaţie de a ne alătura Domnului Hristos şi de a merge împreună cu El spre împărăţia Tatălui. În Liturghia sa, Biserica primeşte darurile Împărăţiei, pregătită înainte de crearea lumii (Matei, 25,34), propovăduită public de Hristos în învăţătura şi minunile Sale, dăruită lumii de către Mielul lui Dumnezeu care S-a dat pe Sine pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi. Biserica mulţumeşte pentru acest dar, în Euharistia sa: „Cu vrednicie şi cu dreptate este…. a-Ţi mulţumi Ţie (care)… toate le-ai făcut până ce ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să vină”.
Acest dar al Împărăţiei este împărtăşit poporului credincios în şi prin puterea Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt, Biserica adunată în jurul Fiului primeşte darul Împărăţiei, ca arvună a comuniunii depline viitoare. Liturghia este astfel continuarea Cincizecimii. Căci „riturile care se săvârşesc după sfinţirea darurilor amintesc „făgăduinţa Tatălui”, după cuvântul însuşi al Domnului, adică pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, convertirea neamurilor înfăptuită prin Apostoli şi comuniunea acestor neamuri”- spune Nicolae Cabasila. Aceasta înseamnă că Liturghia actualizează Cincizecimea, are o importanţă capitală în taina mântuirii. Într-un fel, toate făgăduinţele care constituie conţinutul Evangheliei se împlinesc la Cincizecime. Să recapitulăm pe scurt elementele Cincizecimii (Fapte,1, 4-5; 2, 1-41).
Venirea Duhului Sfânt, ca „putere de sus”, ca revelaţie a Împărăţiei lui Dumnezeu; sfinţirea personală a Apostolilor şi a celor prezenţi; înfiinţarea Bisericii, a comunităţii creştine, prin adunarea celor împrăştiaţi, prin convertire şi Botez. La cincizecime, cu revărsarea Duhului Sfânt peste Apostoli şi înfiinţarea Bisericii, creştinii pot spune: am văzut „un cer nou şi un pământ nou”, „Cetatea Sfântă” care se coboară din cer, gătită ca o mireasă pentru mirele ei, „cortul lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor”(cf.Apoc., 21, 1-5). Să reamintim faptul că după proclamarea publică a învierii lui Iisus Hristos, în afară de lăcaşul Bisericii, poporul intră în Biserică în noaptea Paştilor invocând numele Împăratului slavei şi Domnului puterilor: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei ?. Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei”(Ps. 23, 9-10). Rugăciunea lui Iisus „ca toţi să fie una” s-a împlinit la Cincizecime, dar ea continuă să se împlinească în timp, până ce se va realiza definitiv, în Împărăţia viitoare. Pe de o parte, Biserica „se pogoară de sus” ca o manifestare a ceea ce va fi „cerul nou”; pe de altă parte, ea se pregăteşte pentru lumea care va să vină. În ce fel Biserica este această actualizare a Împărăţiei lui Dumnezeu? Să recunoaştem aici câteva elemente principale din Liturghia ortodoxă.
„Binecuvântată este împărăţia …”. Liturghia este de la un capăt la altul o celebrare a Împărăţiei Sfintei Treimi, a prezenţei şi lucrării, în noi şi în mijlocul nostru, al lui Dumnezeu – Sfânta Treime, „a Cărui stăpânire este neasemănată în slavă şi neajunsă” (Antifon 1).
Comunitatea liturgică se anunţă „în numele lui Hristos”: „Doamne, Cel ce ne-ai dat harul de a ne uni împreună ca să Te rugăm în comun, şi Care ai făgăduit de a împlini rugăciunile a doi sau trei adunaţi în numele Tău, Tu însuţi acum împlineşte cererile robilor Tăi…” (Antifon 3).
Liturghia se săvârşeşte „în prezenţa slavei Tale”, deoarece Cel care Se aduce, Cel ce aduce şi Cel care Se împărtăşeşte este Hristos „Domnul slavei” (I Cor. 2,8), „Dumnezeul puterilor” Care vine acum anticipând transformarea eshatologică: „Acest Iisus, Care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel, precum L-aţi văzut mergând la cer”(Fapte, 1, 11). Această legătură între Hristos – Paştile nostru, Care S-a jertfit pentru noi şi Domnul slavei răstignit, constituie o idee de bază a Liturghiei. Demnitatea împărătească a lui Hristos este realizată în mod eficace în Liturghia comunităţii. Liturghia este trăită ca anticipare a „zilei lui Hristos” (Filip 1,11), ca moment al deschiderii cerului, moment în care lumea vede Îlvenind cu toţi sfinţii Săi (Zah, 14,5; Matei, 24,30; Fapte ,1,11).
Centralitatea lui Hristos , Domnul şi Împăraţul, se observă în toate părţile Liturghiei ortodoxe: parohia care celebrează este asociată la Liturghia „cerească”, a îngerilor, cântând împreună „ca pre Împăratul tuturor să-L primim”. „Acum puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată intră împăratul slavei (Heruvic, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite). „Iată vin la Nemuritorul Împărat”, Care Se împărtăşeşte şi împărtăşeşte: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcaşul Tău şi de pe tronul slavei Împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi: Cel ce sus, împreună cu Tatăl, Şezi, şi aici, în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul”. Şi tocmai pentru că Hristos este mărturisit ca Domn şi Împărat, credincioşii şi preoţii pot invoca puterea Duhului Sfânt.
Hristos este nu numai cuvântul Tatălui, ci şi cuvântul Duhului Sfânt; de aceea nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, – decât în Duhul Sfânt (I Cor., 12,3).
Invocarea Duhului Sfânt (epicleza), în tot timpul Liturghiei, nu numai în momentul sfinţirii Darurilor, arată cel mai bine starea lui Hristos de Domn şi Împărat, în acţiunea liturgică, de unde şi aspectul eshatologic al Liturghiei. Liturghia este rând pe rând o pomenire a morţii şi învierii lui Hristos, o participare la jertfa Sa care a schimbat destinul umanităţii şi creaţiei, o revărsare “de sus” a vieţii celei noi, a darurilor lui Dumnezeu. “Judecata lumii” s-a făcut prin jertfa Sa. Suferinţa Sa nu mai este eshatologică; dimpotrivă, istoria a primit în ea darurile eshatologice. În această pre-zi a Împărăţiei, Biserica se roagă: “Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale” (Rugăciunea după împărtăşirea preotului). “Noul Ierusalim” este aici şi acum: “Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit”.
Iconom Stavrofor Preot, Gheorghe Stoichin Spitalul Judeţean de Urgenţă Tg-Jiu
