Specialiştii în psiho-pedagogie şi teoria educaţiei constată cu acribie şi avertizează că majoritatea tinerilor care ies de pe băncile şcolilor şi universităţilor repudiază cartea, în esenţă este lipsită de cele mai elementare cunoştinţe şi capacităţi pe care, în trecutul nu prea îndepărtat, şcoala şi universitatea le transmitea. Tineretul amfiteatrelor nu a pierdut numai capacitatea de a se exprima corect, coerent şi elevat, ci şi arta cuvântului.
Observăm, cu îngrijorare, incapacitatea unor şcolari ori studenţi, chiar şi la posesorii diplomei de master, de a ţine un discurs articulat, inteligibil, care să multiplice cunoştinţele celui care ascultă.
Aceşti tineri şi-au diminuat capacitatea de a sorbi cultura şi ştiinţa din istorie şi carte, şi-au pierdut voinţa de a se concentra, de a „suferi” asupra cărţii ori a unei probleme dificile. Fac permanent erori logice şi semantice, deoarece cred că raţionamentele şi conceptele sunt vagi şi interschimbabile, că un segment este un „beţigaş”, după cum rostea un matematician. Banalizează şi persiflează, hăhăind homeric, tot ceea ce nu reuşesc să înţeleagă.
Cartea dă demnitate, cartea reduce ignoranţa şi sporeşte libertatea, cartea cultivă virtuţile şi valorile omului care vrea să devină OM. Profund şi pertinent Michel de Montaigne caligrafia: „Cartea este o vrăjitoare. Cartea a transformat lumea. În ea se află istoria neamului omenesc. Ea este memoria gândirii umane”.
Adesea incapabili de autoevaluare, sunt sincer uimiţi dacă sunt puşi în faţa ignoranţei şi precarei lor culturi. Sunt antrenaţi să treacă teste şi să execute instruiri, dar nu şi să stăpânească o materie, o disciplină, un domeniu al cunoaşterii. Uită în câţiva ani tot ce au învăţat în cadrul matematico – ştiinţific iar universitatea trebuie să ţină cursuri de „tabula rasa” pentru a reexplica raţiuni matematice care se învaţă la 12 ani. La un an după ce au dat un examen nu-şi mai amintesc practic nimic despre ceea ce ştiau în momentul susţinerii examenului. Sunt convinşi că totul se poate găsi pe Internet şi aproape nimic nu trebuie memorat – una dintre cele mai catastrofale idei din aceşti ani care se repercutează, fără îndoială, asupra devenirii şi profunzimii intelectuale a individului. Internetul estompează memoria, organizarea mintală şi creativitatea copilului, elevului ori studentului.
Specialiştii francezi şi englezi au reliefat că în mijlocul acestui faliment cognitiv există şi unele capacităţi noi: un tânăr de astăzi, poate tocmai pentru că nu este capabil să se concentreze, reuşeşte să facă aproape simultan cinci sau şase lucruri. Înţelege, fără efort, cum funcţionează un nou obiect tehnologic, dar nu are elementare idei despre cum este alcătuit acesta în interior. Se mişcă ca un zeu în „mare magnum” a reţelei, dar cu greu recunoaşte erorile primitive şi nici informaţiile gunoi. Foloseşte bancomatul, trimite mesaje, ştie să-şi procure un bilet electronic, o rezervare via Internet. Descarcă muzica şi stăpâneşte CD-urile. Bate lumea în lung şi lat şi are o mare uşurinţă în relaţiile şi viaţa de grup, dar şi în mitocănii, pornografie şi bădărănie. Este rapid, stabileşte conexiuni şi asociaţii din zbor, învaţă repede, copiază cu dezinvoltură şi selectează vertiginos, preferă şcoala vieţii dezordonate şi fumul cluburilor pentru fiţe, fiţoşi şi sclifosiţi.
Cu toate acestea, problema nu este dacă disponibilităţile intelectuale pierdute sunt mai numeroase decât cele câştigate ci dacă ceea ce s-a pierdut e puţin important, aşa cum susţin mulţi pedagogi sau reprezintă un grav handicap, care se repercutează ca o povară şi o condamnare asupra generaţiilor tinere. Este un grav şi tragic handicap de care tinerii sunt doar parţial vinovaţi. Lor li se poate reproşa cel mult că s-au lăsat uşor amăgiţi şi iluzionaţi de o generaţie de adulţi care s-a prefăcut că-i ajută şi îi înţelege, în realitatea pregătind pentru ei o stare de dependenţă şi adesea de nefericire şi dezorientare. Şcoala implică inexorabil munca cu cartea. Rămân perene vorbele lui T. Arghezi: „…cartea e o făgăduinţă, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri şi frumuseţi”.
Într-un editorial, ziarul italian La Stampa subliniază că generaţia care are astăzi între 50-70 de ani poartă responsabilitatea de a fi crescut o pleiadă, o generaţie de tineri cărora, în limitele posibilităţilor economico-financiare al fiecărei familii, nu le-a fost interzis nimic şi li s-a cerut foarte puţin, care a fost lăsat să creadă, tot oferindu-i-se ajutoare generoase şi sprijin de orice fel, că are o instruire, acolo unde în multe cazuri există numai o poleiadă pernicioasă, o superficialitate jenantă. Acum realitatea cere socoteală şi implicare pragmatică. Cei care au avut şi au o bună instruire reuşesc, deşi nu întotdeauna, cei care nu o au reuşesc numai dacă sunt copiii unor părinţi bogaţi, puternici ori bine inseraţi. Toţi ceilalţi au în faţă numai două drumuri: să accepte munca, mai ales fizică, care astăzi atrage numai imigranţii, ori să înceapă un lung parcurs de mici joburi nemanuale, dar precare, sub umbrela protectoare a aceloraşi părinţi care timp de decenii au sărbătorit sfârşitul şcolilor de elită.
Este un adevărat paradox al istoriei faptul că, plecată de la ideea de a include masele, până atunci excluse de la educaţie, generaţia lui ’68 a dat şah-mat tocmai celor pe care spunea că vrea să-i ajute. Şcoala facilă s-a repercutat în primul rând împotriva celor pe care vroia să-i ajute: un subtil rasism de clasă trebuie, că i-a făcut să creadă pe mulţi intelectuali şi politicieni că „masele populare nu ar fi la înălţimea unei pregătiri adecvate, fără a-şi da seama că şcoală fără calitate, la edificarea căreia au contribuit prejudecăţile lor, îi va penaliza în primul rând pe cei mai slabi, pe cei pentru care şcoala care îşi ia rolul în serios este una din puţinele şanse de promovare şi performanţă socială. Este benefic să dăm viaţă convingerii lui A. Pann care rostea: „Şcoala face (…) omul om/Şi altoiul (…) pomul pom”.
La Stampa conchide cu o fecundă întrebare: nu e cumva cazul să se reînceapă de la prima clasă elementară, pentru a se preda ceva care, puţin câte puţin, în circa 20 de ani, să-i scoată pe tineri din prăpastia cognitivă în care inconştient se bălăcesc autoascultându-se?
Prof. univ. Dr. Grigore Drondoe
