Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu

Proiectul meu de cercetare verticalizată şi orizontalizată pe cât s-a putut dedicat fenomenului pe care l-am botezat, neexagerat (şi neadmiţând a fi ironizat de-a surda – n.m., I.P.B.) defel/ deloc se află acum în etapa de recuperare, de completare, de rotunjire teoretico-hermeneutică, la baza tratatului „Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu” stând simultan transdisciplinaritatea şi noua paradigmă a transmodernismului (a se vedea, în acest sens, articolele mele risipite prin „Luceafărul”, „Conta”, „Tribuna”, „Familia”, „ProVincia Corvina”, „Serile la Brădiceni”, „Confesiuni”, „Caietele Columna”, „Mozaic”, „Ramuri”, „Steaua” ş.a.).
Elena Brădişteanu a tipărit în 2009 o „Poveste fără sfârşit” pe care Zenovie Cârlugea – un critic a cărui opinie e indiscutabilă – a înscris-o la genul „roman de dragoste epistolar, aşadar un roman-document, pe cât de substanţial şi autentic, pe atât de spiritualizat în transfigurarea emoţiei şi a unui evident subiectivism de substrucţie compoziţional.”
Nuveleta Elenei Brădişteanu e fatal depăşită ca scriitură, e tardoneomodernă, pe alocuri de-abia oferindu-i cititorului („sadomasochist”?) deliciile sperate (ci nu exasperate – n.m.,I.P.B.).
Dar hai, tu, dragă lectorule de plăcere, şi eu, relectorul condamnat la „recluziunea” unui „domiciliul forţat” în biblioteca-mi „ionaionică”, să răsfoim cele 127 de păginuţe una după alta.
Tonul dominant e cel al confesiunii, tulburate şi tulburătoare. Pierdut într-o reverie concupiscentă, cazi într-o melancolie sepulcrală.
Ovidiu e un personaj intranarativ, împreună cu care eroina a rămas într-un fel de purgatoriu din care n-a reuşit nici să cadă nici să se înalţe. Relaţia pare doar una platonică, de dialogisme prin parc, spovedanii dureroase, din motivul, firesc – citez – „că ne era bine şi lumea fiecăruia părea să se fi întregit”. Uimirii îi succede duioşenia, despărţirii revederea de seară, atracţiei de moment frica de angajamente definitive care le-ar îngrădi libertatea.
Cu asemenea notaţii de jurnal, proza-jurnal a Elenei Brădişteanu este, vai, superficială, aproape neliterară, cedând falsului imperativ al receptării imediate de către vulg.
Aşezată sub semnul unei incremente judecăţi critice, dintr-o dată misterul nuveletei se risipeşte, orice ambiguitate îi e interzisă, modestă, de altfel, autoarea conjuncturală (culmea, din habar n-am ce pricini, membră a U.S.R. – n.m.,I.P.B.) se pierde în ridicol crezând că e sublimă.
„Şi totuşi… şi totuşi…” – mă avertizează Kairo, constant dedat generozităţii. „Citeşte mai departe”, dacă vrei cam ca în „Decembrie” al lui Bacovia. Şi mă supun. Şi aflu că prozatoarea pare să fi renunţat la setea-i de absolut, dar nu într-atât încât să urmeze o cale de mijloc – cea a mediocrităţii. Asta e părerea ei! A mea e exact pe invers. Cultura autoarei e banală. Atunci când vizualizează vernisajul unei expoziţii de pictură aprecierile îi sunt dezarmant de simpluţe. Citez: „Mi-au plăcut câteva pânze…”, „l-am felicitat pentru frumuseţea lor” etc. Nu, categoric nu se scrie aşa proză, măcar de o minimă calitate intrinsecă (ci nu extrinsecă – n.m.). Marea proză românească a atins între timp culmi nebănuite, iar Elena Brădişteanu îşi consemnează impasibil tot soiul de inepţii, cu o preţiozitate ridicolă (involuntar?!) de ontologie autoreferenţială.
Dar să-l ascult încă o dată pe „şeful” meu de la masa-mi de lucru veşnic într-o dezordine… laborioasă – de-la-sine, Kairos, şi să mai caut proza ca atare într-o avalanşă vidă de orice conţinut (meta)narativ.
Tresar, instinctiv. O frază pare să mă intrige brusc: „Vedeţi ce repede încep să reconstruiesc? Din nimic. Pentru că eu n-am acum din ce să-mi fac un adăpost. Îmi trebuie un refugiu şi dacă n-am ceva real, am imaginaţie.” Şi, în consecinţă, ar avea – crede jurnaliera cu pretenţii auctoriale – şi fantezie.
Schimbul epistolar se situează între limitele comunicării interpersonale obişnuite, aspirând la egalitate în acest dialog reciprocă. Atentând la un celebru ciclu de „Scrieri provinciale” ale lui Ştefan Bănulescu, gorjeanca Elena Brădişteanu e incapabilă să arhitextualizeze din pricina orizontului ei lectural îngust, care nu poate trece de „Lorelai” a lui Ionel Teodoreanu. Iată-l pe Diogene, într-un portret naiv (simulată naivitatea sau din păcate demascând prostia incurabilă a unui popor dezorientat cultural?): „Până azi, m-am gândit, în mod naiv, ca la un original şi atât”.
Comutând astfel grila-mi critică, par să-ncep a rezona, cumva, cu prozatoarea, spre a-i salva demersul pseudocultural? De ce să cad într-o asemenea complicitate, care practic nu are cum a-i folosi (ca omului din Tecuci al lui Mihail Ursachi motorul – n.m.).
Atunci de ce scrie Elena Brădişteanu? Iată-i răspunsul înfiorător de transparent: „Până la urmă, comorile, de care vorbeam mai sus, sunt de fapt o grămadă de cioburi adunate cu pasiune şi curiozitate lacomă din foarte multe domenii, fără să fi studiat aprofundat ceva”.
Autoarea ori protagonista microromanului? citeşte cu o foame aproape vicioasă, ca în adolescenţă, mult şi lacomă, fără sistem, fără a avea tăria de a studia temeinic un domeniu. Singura ei calitate „intelectuală” ar consta deci în această insaţiabilă curiozitate, dar dublată, fatal, de incapacitatea de a reţine ceva. Se ruşinează de superficialitatea-i funciară (e ceva, nu? – n.m.), se simte prin urmare vulnerabilă din cauza diletantismului care-o împiedică a-şi ţine capul deasupra apelor literaturii actuale, ori măcar a pluti pe ele.
Am afirmat cele de mai sus, neuitând că între eroina microromanului şi prozatoare, cea dintâi fiind desigur o ficţiune verosimilă, nu-i vorba de vreo identitate.
Realmente Elena Brădişteanu a dat-o totalmente în bară cu „Povestea ei fără sfârşit”. Astfel că, zău, concluziile criticului Zenovie Cârlugea au menirea să mai corecteze duritatea analizei mele intratextuale cu preponderenţă: „Incitant şi discret, seducător şi antrenant în cursivitatea-i narativă, romanul d-nei Elena Brădişteanu – concentrat la dimensiuni de nuvelă – pune în vibraţie, cu o acută reflexivitate, o delicată comuniune ideatică a cuplului evocat, ba chiar o lucidă regăsire identitară a eroilor, ca o posibilă „replică” la realizările de acest fel ale epicii romaneşti de formulă „ionică”.”. Oricum, conchid eu însumi, aşa ca să-mi fie – măcar mie – învăţătură de minte, cu „o mulţime de poveşti, gânduri, trăiri, zeci de pagini” nearse: nu se face o operă literar-artistică (vezi pag.112 – n.m.) cu toată invocarea, spre final, a unor satiri mitologici, a unui pseudoromantism eşuat într-un realism hibrid coşmaresc: „Dar văd că vorbesc de romantism (nou – n.m.) şi eşuez în realism. După ce am visat o seninătate clasică! Hibrid, nu glumă! Inimă de romantic, nostalgii clasice şi coşmaruri realiste” (vezi pag.118-119 – n.m.).
Ion Popescu-Brădiceni