Doru Strîmbulescu e deja un reper al culturii Gorjului postdecembrist. Mi-a plăcut – şi mă bucură în continuare – modestia lui, din ce în ce mai rară printre românii angrenaţi pe frontul revoluţionar al emancipării spirituale a judeţului nostru. E un om dintr-o bucată, bun familist şi, mai nou, excelent director al Centrului de Cercetare, Documentare şi Promovare „Constantin Brâncuşi”, capabil de iniţiative frontale, de proiecte demiurgice, şi posesor al noţiunii de „transpersonal” şi al curajului iniţiativei „totale”, „integraliste”.
Articolul meu nu e un elogiu hazardat întrucât Doru Strîmbulescu e un columnist pur-sânge de aceeaşi generaţie cu mine, cu Cristian George-Brebenel, cu Ştefan Melancu, cu Ionel Buşe, Ion Highiduş, Harambie Bodescu ş.a. I-am citit o proză de factură transmodernă în Revista „Conta” şi o alta într-o antologie realizată de Vasile Vasiescu. Apoi alte câteva zeci au apărut, în serial, în revista „Confesiuni”.
Dându-i Cezarului ce i se cuvine, trebuie să nu uit că şi poemele de care am eu ştiinţă vor putea oricând constitui un debut editorial liric. Preocupările filozofice dau scriiturii strîmbulesciene acel aer hermeneutic, acea densitate semnificativă, imprimă poeziei sale o incontestabilă altitudine a expresivităţii celei mai apropiate de standardul (trans)european. În mod cert, Aurel Antonie l-a descris perfect pe poetul Doru Strîmbulescu: un adept al rostirii paradigmatice, în care literalitatea şi literaritatea se suprapun ontologicofenomenologic.
Ce vreţi? Am crezut neclintit într-o Şcoală de Literatură la Târgu-Jiu şi printre stâlpnicii ei, promotorii ei, s-a numărat acolo unde destinul l-a amplasat provizoriu, dar – ce exemplaritate! – mereu concentrat pe un program atent, axiologic, articulat, acest neobosit şi acţionist Doru Strîmbulescu.
Dar să intru în „cestiune” punând punctul pe celălalt «i»: Doru Strîmbulescu a fost un ingenios, devotat şi abilitat editor de reviste care s-au numit ba „Polemika” într-o vreme, ba „Confesiuni” într-o alta mai recentă, ba – iată cu o dezinvoltură a afirmării întru monumentalitatea cea mai.. normală – „Brâncuşi”, înnodându-şi cu minte (şi desigur cu o „cuminţenie a pământului” – n.m.) demersul de cel al lui Ion Pogorilovshi, Nicolae Diaconu (şi al lui Sorin Lory Buliga, totuşi – n.m.).
Cel dintâi număr, unul aniversar (cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi), e o revistă de o valoare incontestabilă, fiind imaginat într-o eleganţă ce ambiţionează desăvârşirea. Adică în virtutea principiului «ori tot ori nimic».
Ca urmare, masivul număr 1/2016 are 243 de pagini şi are exact cum ne încredinţează prodigiosul editor (sub înaltul patronaj al Institutului Cultural Român) o în fine salutară, consistenţă ideatică, şi cuprinde 70 de studii fiecare profund în felul său cu un accentuat caracter ştiinţific.
