Nu greşim, ba, dimpotrivă, aprofundăm conexiunile incomensurabile dintre şcoală, carte, adevăr, bine şi frumos.
Mi se va putea imputa un anume „reducţionism”, este corect; şcoala nu-şi reduce imperativele la câteva valori. Cine poate, oare, lăsa şcoala în afara civilizaţiei şi civismului? Apropiindu-1 de cunoaştere şi înţelepciune şcoala îl îndepărtează pe om de dobitoace, de barbarie, apropiindu-l de luminarea cugetului. Fără tăgadă, actual, umanist şi iluminist este îndemnul poetului slătinean Barbu Paris Mumuleanu: “Mai întâi suntem datori/ Şcoalele să le cătăm/ Şi să fim îndemânători/ Cu daruri să le-nzestrăm.”
Idei şi poveţe similare întâlnim şi la D. Cantemir, D. Ţichindeal, Naum Rîmniceanul, Iordache Golescu, Antim Ivireanu, Gh. Bariţiu, la toţi cărturarii iluminişti care, scrutând viitorul, au dorit ca barbaria să lase locul luminării şi înţelepciunii, cunoaşterii şi ştiinţei, şcolii şi cărţii ce duc la libertate, altruism şi omenie. Nu întâmplător Anton Pann decreta: „Şcoala face […] omul- om/ Şi altarul […] pomul-pom.”
Şcoala şi cartea de ea cultivată îndepărtează omul de rău, de metehne şi vicii animalice, înnobilându-1 cu virtuţi şi valori, pasiuni şi îndeletniciri onorante precum: omenia, dragostea, devotamentul faţă de adevăr, bine şi frumos, credinţă şi speranţă. La şcoală înveţi din carte sorbi, că: „Viaţa e mai tare decât mizeriile ei” (G. Bacovia). Nu este superfluu să memorăm convingerea lui M. de Montaigne: „Cartea este o vrăjitoare. Cartea a transformat lumea. În ea se află istoria neamului omenesc. Ea este istoria gândirii umane”.
Acum, la început de an şcolar şi universitar, acum, când cu evlavnică emoţie gândim la centenarul Marii Uniri, se cuvine, ştiinţific, moral şi patriotic să prăznuim de-odată şi distinsele personalităţi ale culturii şi ştiinţei spaţiului nostru mioritic; să le urmărim îndemnurile spre onoarea noastră, a binelui, adevărului şi dreptăţii spre care declarat tindemn. Luând în seamă convingerea umanist-iluministă rostită de anticul Protagoras că: „Omul este măsura tuturor lucrurilor…”, în replică, parcă, enciclopedistul fără de asemănare M. Eminescu caligrafia nonperisabila credinţă: „În orice om o lume îşi face încercarea…”, iar L. Blaga definea: „Omul nu-i decât măsura unui drum de îndeplinit”, şi tot el punctează: „Drumul tău nu e-n afară, căile-s în tine însuţi”. Nu cred că cineva se poate îndoi de adevărul exteriorizării poetului şi gânditorului din Lancrăm care rostea: „Omul, aşa cum e, e o fiinţă unică în lume. Şi sunt unele stele care îi luminează numai lui, stele interzise fiarelor din peşteri şi îngerilor din cer, deopotrivă […]”. “Printre toate fiinţele terestre singur omul se poate mândri cu o istorie. În esenţă, istoria este însăşi modul, plenar al omului”. Mi se pare corect să-l memorăm şi pe iluministul francez J.Michelet, care cu limpezime, nota: „Omul este propriul său Prometeu”. Nutresc sentimentul că se încearcă luarea în derâdere a valorilor aici dăltuite, se coboară în ocară dimensiunea mioritică şi fineţea istoric-sculptată, antropologic şi axiologic gândită şi cântată de românii cu dragoste de adevăr, bine şi frumos. Noi nu ne-am priceput să moştenim spaţiul mioritic, obligându-1 pe poetul, cărturarul şi filosoful din Lancrăm, prin lectura noastră neroadă şi iraţională să dăm frâu liber tuturor relelor şi slăbiciunilor întristătoare, lenei şi fugii de carte şi de a lucra în perspectiva incomensurabilă a Istoriei, aşa ca Brâncuşi ori Bariţiu, Eminescu ori Şincai, Rădulescu-Motru ori Şcoala Ardeleană… Prin gândire, carte şi acţiune Lucian Blaga ne oferea un nobil nume – ar fi fost în slujba noastră să-i dăltuim o realitate non-perisabilă. Vetustul nostru subiectivism, ignoranţa, angoasa de propria umbră au împiedicat decodarea raţională, cognitivă a “spaţiului mioritic românesc, cântat de filosoful L. Blaga şi, ca atare, a intrat în perimare, interferându-se cu iraţionalul şi indiferenţa, cu aglomerarea semnalelor că orbecăim pe o planetă ce evident se surpă, în loc să căutăm şi să găsim în mioriticul nostru spaţiu un loc autohton de asumat şi aprofundat cu minuţie cognitivă şi neostoită mândrie.
Nu peste mult timp vom sărbători Centenarul Marii Uniri; vom fi oare în stare să găsim cumpănă dreaptă, să exaltăm dâra de lumină policromă din crâmpeiele de istorie şi umanistă gândire hărţuite bezmetic în acest ev al dreptăţii şi empatiei ce catalizează progresul, binele şi libertatea cu pluralele ei dimensiuni. Să chemăm în ajutor şcoala, biserica, conexiunile familiale non-demolabile, cartea, scrisă cu patima empatiei, osmozante şi armonios asamblate. Şcoala, cartea, biserica reprezintă urnele de aur ale nesfârşitului drum al cunoaşterii libertăţii şi decupării adevărului şi binelui, apropiindu-ne vizionar şi pragmatic, empiric, la urma urmei de tihnă şi transcendentul visat, de decodarea Marelui Anonim din perspectiva conexiunii omului cu lumea şi cu axiologica şi nedezminţita sacralitate.
Şcoala, cartea n-au voie să ocolească raţionalismul suplu şi robust, umanismul şi iluminismul vizionar ce brăzdează indubitabil cultura românească şi de pretutindeni, alături de valorile ce subsumează adevărul, binele şi frumosul, dreptatea şi libertatea ce obiectivează înţelegerea necesităţii şi responsabilităţii. Spiritul european dă sensul eternităţii unor valori precum adevărul, umanismul, raţionalismul, dreptatea. Necesar este ca toate formele de cultură şi sistemele de valori, de ele şi prin ele zămislite nu pledează în favoarea deconstrucţiei şi relativismului, perisabilităţii şi nonsensului. Lesne de concluzionat că valorile nu sunt himere, sensul lor defineşte Omul şi vrerea lui creatoare. Citind şi recitind eseul “Valori veşnice”, decupăm că “vicisitudinile nefaste ale istoriei n-au reuşit nicicând să strivească triunghiul de valori moştenit de la antici – adevăr, bine, frumos — ori marele triunghi propagat de ctitorii Revoluţiei franceze – libertate, egalitate, fraternitate”.
Alături de filosofia luminilor, D.D. Roşea ne convinge că valorile veşnice nu numai că există, dar ele trebuie să fie, să-şi aibă ontologia lor, pe cât de perenă, pe atât de cognoscibilă şi conex pragmatizată.
Găsesc imperativ necesar ca pentru câteva dense opinii, volens-nolens abreviate, să-l lăsăm pe marele cărturar D.D. Roşea să se exprime. În amintitul eseu Valori veşnice autorul ne îndeamnă să pledăm pentru astfel de borne de aur, care există şi trebuie să fie. Ele sunt acelea care “se impun cu evidenţă constrângătoare tuturor conştiinţelor” şi “…formează patrimoniul spiritual întregii lumi civilizate”. “Spiritul omului a inventat norme de judecată universal- valabile, care fac posibilă discuţia şi înţelegerea între inteligenţe de origine etnică diferită; şi tot el a propus omului legi morale pe care acesta caută să le impună instinctelor de distrugere ale bestiei ce stă ascunsă în fiecare ins şi neam”. Noi suntem imperativ datori să ne ocrotim umanismul şi omenia, raţionalismul şi judecata dreaptă, să nu demolăm valorile eterne pentru a face loc vanităţii şi orgoliului, egocentrismului şi apucăturilor pernicioase.
Să luăm aminte că adevărul este numai unul. Când este al tău, el e al tuturor oamenilor de bună credinţă şi onestă conduită. “Adevărurile care nu sunt decât ale unui ins sau ale unui grup nu sunt adevăruri…”, “Şi dreptatea e numai una”.
Fără valori veşnice viaţa este şubredă şi ternă, mizeră şi din plin întunecată. Tocmai de aceea sfânta noastră obligaţie este de a ne întoarce şi respecta imperativele impuse de adevăr, bine şi frumos, de omenie şi umanism, judecată dreaptă, libertate, egalitate şi fraternitate, demnitate şi ştiinţă de carte. Să nu întoarcem spatele şcolii, cărţii, ontologiei şi axiologiei. Conceptele mari ale ştiinţei, cu noi contemporană, îşi aşteaptă dezlegarea cognitivă. Computer- robot, informaţie, entropie, cutia neagră, codificare şi decodificare, cod genetic, spaţiu cosmic sunt concepte încă enigmatice, ce solicită, încă, o aprofundată cunoaştere ştiinţifică, dezlegându-le structurile şi conexiunile. În multe din scrierile sale D.D. Roşea punând în faţă raţionalismul cartesian, vorbeşte despre datoria cunoaşterii ştiinţifice de-a pune în evidenţă adevărul veritabil şi indubitabil. Citind eseurile: Ştiinţă şi filozofie, mitul adevărului, Europeanul Bărnuţiu, Despre unele puteri ale ştiinţei etc. D.D. Roşea ne convinge de nevoia cunoaşterii tezaurului moştenirii ştiinţifice. Acest suplu şi robust raţionalist îndeamnă la “a căuta adevărul pentru adevăr”, de a defini universitatea ca fiind “altar curat al ştiinţei pure” şi că “investigaţia ştiinţifică trebuie să întreţină sentimentul demnităţii umane”. Se impune să vedem în studenţime „elita unei naţiuni” şi să considerăm “viaţa spirituală o valoare supremă”, pentru că “…pentru a fi fericit e nevoie să- ţi fixezi o ţintă de ordin mai înalt, să urmăreşti realizarea unui ideal care te depăşeşte. Astfel, munca şi credinţa ştiinţifică pot fi, pentru cei care se dăruiesc cu totul lor, izvor de fericire”. De netăgăduită actualitate este eseul Ideal de viaţă în care autorul subliniază tranşant că “…idealurile omeneşti în general şi cele de viaţă în particular sunt icoane ale unei lumi construite cu elemente luate din lumea trăită, şi în funcţie de realitatea înconjurătoare”. Lesne de înţeles că actualitatea gândurilor din eseistica lui D.D.Roşea este atât de adâncă şi aşa de întinsă încât ar putea fi citită şi azi şi mâine în faţa oricăror studenţi, la început de an universitar. Acest temeinic raţionalist cere accent pe valorile afective şi redresarea sufletului prin cultură şi şcoală. Trebuie îngustate atrofierile afective ale sufletului şi de barbarizare a umanităţii. Valorile intelectuale trebuie completate cu cele morale, afective, cu valorile de cultură, care pot da sens umanist existenţei omeneşti. Propăşirea exterioară, materială, tehnică nu trebuie să atrofieze propăşirea interioară, afectivo-sufletească.
Şcoala în general, Universitatea în particular cultivă ştiinţa şi cultura, educă sufletul, spiritul, cugetul pentru onestitate şi loialitate, pentru onoare şi omenie, repudiază orgoliul şi vanitatea, aroganţa şi injustiţia, lărgesc conştiinţa şi şlefuiesc echilibrul dintre om şi natură. Şcoala este şi trebuie să rămână de-a pururi altarul neîntinat al civismului şi altruismului, adevărului, binelui şi frumosului.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe
