Cenacliștii mai sunt numiți și „Cadrele Sburătorului”. La numărul 76 din cei 238 apare și Zaharia Stancu, care, în 1975, scrie un volum de memorii „Viață, poezie și proză” unde întâlnim câteva imaginui ale Maestrului. În „Agendele” lui Lovinescu, prima notă despre prezența lui Zaharia Stancu, apare în 4 septembrie 1923. După cum își amintește autorul romanului „Desculț”, pentru prima dată a venit la cenaclu în 1922.
Puternic emoționat, prezintă lui Lovinescu trei poeme, refuză lectura cu voce tare, dar această impietate din partea lui Zaharia Stancu nu influențează aprecierea Maestrului: „Domnule, dumneata știi că ai talent?” La auzul acestor cuvinte, tânărul din Roșiorii de Vede izbucnește în plâns, cu dorința să părăsească salonul. Lovinescu, care lucra la ultimul număr al revistei, pentru că editorul nu mai putea subvenționa apariția acesteia, reușește să-l înduplece pe noul venit, afirmând că îi va publica cele trei poeme alături de poeziile lui Camil Baltazar și una aparținând lui Ilarie Voronca, dar cu o condiție: să accepte un pseudonim, motivând că prenumele Zaharia este compromis de Trahanache a lui Caragiale. În timpul acesta, apare superba, parfumata și talentata Hortensia Papadat-Bengescu, doamna între două vârste. Miercuri, 21 noiembrie, criticul nota în „Agende”: „ Tinerii Zaharia Stancu și Goran au descoperit-o pe H.P.-B.!” Zaharia Stancu îi prezintă lui Lovinescu volumul „Poeme simple”. La ședința din 8 mai 1932, magistrul îi acordă și un calificativ: „Stancu, din Esenin, excelent. La masă: L. Daus, Crevedia, Stancu, Jebeleanu. O nouă invitație la cină are loc în seara de 15 aprilie 1934.
Un capitol este menit matematicianei Sevastia Ticu Archip, autoare de nuvele și opere dramatice, cu lecturi de succes, dar și cu ratări, asistentă a savanților Gheorghe Țițeica și Dimitrie Pompeiu, nutrind întreaga viață o nefericită pasiune pentru savantul Vasile Pârvan, prototip al unor personaje din proza sa, căruia criticul Eugen Lovinescu îi rezervă un portret: „Era de statură mijlocie, iar fața expresivă și nemișctă părea o măiestrită cioplitură în lemn. Purta un costum de culoarea ierbii de toamnă, închis până la gât.” În „Agende”, Lovinescu consemnează la 27 iunie 1927 „Moartea lui Pârvan”.
Pe lista cadrelor „Sburătorului” figurează și renumitul profesor italian Ramiro Ortiz, cel care ne-a lăsat relatări despre activitatea perseverentă a poetului George Coșbuc în traducerea operei lui Dante, „Divina Comedie”, alături de soția sa, Dora Ortiz. Un britanic la „Sburătorul”, prezent începând din 1934, este Dinu Nicodin, un pseudonim cu numele adevărat Nicolae Ioanid, un britanic tipizat. Autorul unui roman cu titlul „Lupii”, „Englezul acesta atletic sportiv, blond roșcovan, cadrilat, monoclat, spălat și călcat la Londra, distins, flegmatic, lent, ceremonios, protocolar, cu elocință exotică cu vocalele nazalizate (…), nu era decât un compatriot al nostru, răspândit și prețuit în societatea bucureșteană”. La intervenția lui Lovinescu, a sărit în ajutorul celor nevoiași. Averos, fost mare proprietar de pământuri din Câmpia Dunării, pe care le-a pierdut, la fel și casele din București și a murit sărac.
Printre sburătoriști se aflau și medicii Alice și George Magheru, veniți din lumea bună, soțul, nepot de fiu al generalului Gheorghe Magheru și nepot de fiică a lui Ion Ghica, iar Alice din familia Focșăneanu, înalți funcționari în finanțe, remarcați prin acte de binefacere, înființări de școli și reparații ale unor lăcașuri de cult. Cei doi soți, medici de laborator la Institutul Cantacuzino, recunoscuți pentru merite științifice, stimați de colegi, dar și de celebrul profesor Ion Cantacuzino. Pentru Lovinescu, doctoral George Magheru era poetul și dramaturgul, stăpânit de sensibilitate exagerată, nefiind în stare să-și promoveze propriile creații, în schimb soția, o doamnă frumoasă și energică, care, din propria inițiativă, îl reprezenta ca agent literar, ea se zbătea să-l facă cunoscut pe soț în lumea literară, mergând cu manuscrisele pe la edituri, la reviste pentru tipărirea poeziilor din volumul „Capricii” sau a pieselor de teatru despre care s-au scris multe cronici, iar la radio a vorbit și Perpessicius. În timpul Primului Război Mondial au suferit de toate bolile pe care s-au străduit să le vindece în spitalele de campanie și ca „printr-un miracol, au scăpat cu viață, dar sănătoși niciodată.” Doctorul, bolnav de plămâni, a stat doi ani la Sinaia, între 1923 și 1925. Acolo și-a isprăvit piesele de teatru. Numele lui este întâlnit și în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu, Ediția a doua, revizuită și adăugită, ediție și prefață de Alexandru Piru, Editura Minerva, București,1982. Cenaclul a fost frecventat și de Octav Șuluțiu, student și jurnalist, orfan și sărac, pentru care Eugen Lovinescu a semnat un CEC în alb. Octav Șuluțiu a scris „Introducere în opera lui George Coșbuc”, Editura Minerva, București, 1970.
Pe lista de cadre ale „Sburătorului” din primul caiet al „Agendelor” apare poeta Elena Farago. Autoarea Victoria Dragu-Dimitriu insistă asupra unor note biografice ale poetei, căreia destinul nu i-a fost favorabil. Născută Paximade, în martie, 1878, la Bârlad, a avut o viață plină de peripeții, o soartă ca-n filme. A trecut prin atâtea nenorociri, că te miri cum a supraviețuit. Le-a biruit cu optimismul ei robust, cu dragostea de viață. La început, familia părea a fi fericită. Era cea de-a doua fiică dată la un pension, preocupată de artă, literatură și muzică. Dar avea 11 ani când s-a dezlănțuit calvarul vieții sale: trei din cei șapte frați au trecut în lumea de dincolo într-un răstimp scurt, apoi mama care s-a prăpădit la 32 de ani, urmată de decesul tatălui când Elena avea 17 ani. În situația aceasta, cei patru copii rămași orfani de cei doi părinți, intră în grija rudelor. Elena se îmbolnăvește de o anemie de care nu va scăpa toată viața. Bîrlădeanca e nevoită să-și găsească un loc de muncă în familia lui Gheorghe Panu, om politic, magistrat, fost jurnalist, din Iași, autorul cărții „Amintiri de la „Junimea” din Iași”. Spre norocul ei, Elena este tratată ca un membru de familie, dar se îmbolnăvește grav, fiind trimisă la București, unde va locui la un frate mai mare. Tot la intervenția familiei Panu, Elena Paximade este angajată de familia lui I.L. Caragiale ca guvernantă pentru cei doi copii, Luca și Tușchi, până când, din motive financiare, este silit să renunțe la bonă. În acest răstimp, Elena citește cu o puternică dorință cărți din biblioteca dramaturgului. Se căsătorește cu Francisc Farago, director de bancă mai întâi la Constanța, după aceea la Brăila și apoi la Craiova, unde se stabilesc definitiv. Cu o cultură de autodidact, debutează cu un reportaj semnat cu pseudonimul Fatma, în 1898, apoi cu poezii. Pentru că în 1907 ajută familiile răsculaților, este arestată, dar eliberată la intervenția savantului Nicolae Iorga. A scris poezii cu tematică erotică și pentru copii. Este laureată a Academiei Române cu Premiul Adamachi pentru volumele „Șoapte din umbră” și „Traduceri libere.” În 1921 este numită directoare a „Fundației Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, cel de-al treilea director pentru 30 de ani și conform testamentului donatorilor, cei patru se mută în casa din curtea Fundației. Pe lângă „Agende”, Lovinescu acordă un spațiu Elenei Farago în volumul al doilea de „Memorii”, dar și în „Istoria literaturii române contemporane.” „Sunt douăzeci și cinci de ani, de când (…) primele „Versuri” ale doamnei Elena Farago, abia ieșită de sub vălul misterios al Fatmei (pseudonim), mi-a adus darul unei corespondențe cu poeta craioveană, urmată apoi de o prietenie rarefiată…” „Deși ne cunoaștem de un pătrar de veac și a urcat de atâtea ori anevoioasele trepte ale locuinței mele, n-aș putea spune că am văzut-o vreodată sănătoasă: frumosul ei cap,, viril, tăiat în bazaltul lui George Sand, luminați de languroșii ochi orientali” (…), „frumosul ei cap leonin”. „Suferind de o boală sau de mai multe, simultan sau succesiv” (…), „legănată între viață și moarte, niciodată n-am văzut-o abătută, doborâtă” („Memorii”, volumul al II-lea, 1916-1931).
Elena Farago organizează în salonul casei un cenaclu la care participă intelectuali din toată țara, frecventat mai ales de tineri. Viitorul scriitor, Vlad Mușatescu, participant la cenaclu din adolescență reține imagini: „Când i-am fost prezentat, dârdâind de emoție și având în buzunar un teanc de poeme, mi-am dat seama de ce nu părăsea casa. Era atât de suferindă, încât mai tot timpul ședea într-o rână, pe o canapea uriașă, lipită de peretele din fund al odăii de primire, unde, de altfel, se desfășura așa-zisul cenaclu” (Vlad Mușatescu). Așa a muncit și s-a comportat din 1921 și până în 1954. Într-o perioadă participau la cenaclul lovinescian și cei doi copii ai Elenei Farago, Mihnea, alintat Puiu, înfiat, și Coca, fiica lor apărută în viață după înfierea băiatului. „O fermecătoare și tulburătoare făptură celestă, înaltă și filiformă, cu ochi de antracit arzând mocnit, mai totdeauna în negru.” Poetă și publicistă, Coca venea de la București la cenaclul de la Craiova.
Au loc „Cenacluri volante” cu Lucia Demetrius, între ea și Lovinescu erau relații complicate și subtile. Lucia Demetrius, fiica scriitorului Vasile Demetrius, absolventa Facultății de Litere și Filosofie și a Conservatorului de Artă Dramatică, autoare de presă, poezie, teatru, la „Sburătorul”, a debutat cu proză de analiză psihologică, dar marea ei pasiune a fost dramaturgia, având ca mentor pe Camil Petrescu. După publicarea a două nuvele, Lovinescu, scrie în „Agende”: „Mare talent, i-o spune zgomotos”. „Nu-mi închipuiam că fărâma aceasta de femeie aiurită, emotivă, speriată, pururi în panică, este o copilă de geniu, care n-are nevoie de bună purtare.” Lucia Demetrius își recunoaște mai târziu greșeala: „Îmi dau seama că ar fi trebuit să mă port frumos cu Eugen Lovinescu. Lui îi datorez faptul că de la început de când apăruseră primele fragmente ale artei mele, numele meu începuse să circule.”
Sburătoriștii își desfășoară ședințele uneori și în aer liber, în Cișmigiu, cea mai veche grădină din București. Toate cele trei locuințe ale lui Eugen Lovinescu se aflau în apropierea Cișmigiului, unde se afla un bust a lui Victor Eftimiu. În „Agende”, Lovinescu notează: „…seara cu Bengescu la masă în Cișmigiu”, după o împrejurare tragică: „Marți, 6 aprilie 1937, înmormântarea lui Bebs (Margareta) Delavrancea. Discursul meu funebru.” La cenaclu participă și nepoții lui Eugen Lovinescu: Anton Holban, cunoscut și însemnat scriitor, fiul surorii Antoaneta. Notați în „Agende” apar și fiii fratelui celui mare al criticului: Octav Lelu, viitor avocat, fără aspirații literare, Vasie-Lala, student în drept și publicist, și mezinul Horia, viitorul dramaturg apărut prin anii `40. Sfârșitul lui Anton Holban la 17 ianuarie 1937 și incinerat îl neliniștește pe marele critic. La cenaclu mai participau și alte nepoate, Corina și Adina, fetele surorii Virginia, nepoate deștepte.
Va urma
Constantin E. Ungureanu
