Satul românesc – esența spiritului istoric strămoșesc, cunoaște astăzi o dramă cumplită

Nu încape nici un fel de îndoială că cea mai mare parte a istoriei poporului român își are obârșia trecutului și s-a desfășurat la sate (fossatum, i), așezări mici închegate în jurul unor comunități, de regulă grupate după ocupații și interese de sorginte rurală și de rudenie deopotrivă, după cum ne spun și cronicile vremii. Evident, cu diferențieri pe venituri, și condiții de viață, etc., având în frunte, în procesul lor de formare, un jude, iar ca prime forme de organizare administrativ-clericală pe ,,oamenii buni și bătrâni”, inclusiv primele lăcașe de cult, în jurul cărora, din ,,mila lui Dumnezeu” aveau să se înfiripe credința, cultura și spiritualitatea românească. Și nu în ultimul rând, sufletul și dragostea de glie – embrionul eroismului și păstrării ființei neamului, ulterior, sub sceptrul unor remarcabili conducători.
Evident că economia satului românesc s-a bazat și continuă să însemne agricultura și practicarea meșteșugurilor casnice și gospodărești, din care au apărut treptat adevărații creatori ai artelor și tradițiilor populare, după cum tot din lumea satelor s-au desprins multe dintre elitele neamului, iar după cum remarca și Nicolae Iorga, satul a fost o primă formă de “stat în miniatură”, având în vedere că prin unirea tuturor așezărilor noastre rurale s-au născut și primele formațiuni prestatale românești. Chiar multe din orașele țării noastre de astăzi au la baza formării lor așezările rurale, în jurul cărora, dincolo de îndeletnicirile agricole, s-au dezvoltat meșteșugurile și negoțul, treptat industria și mai ales viața spirituală și școala, care au dat României elite și intelectuali de seamă, preoți și învățători, etc., purtători și misionari de cultură și patrioți adevărați, care au promovat de-a lungul vremii ideile naționale de emancipare și unitate națională a poporului român. Și bine spunea Lucian Blaga că ,,veșnicia s-a născut la sat”, dar în același timp, tot aici și spiritul de identitate, de rădăcini strămoșești și de luptă neîncetată pentru slobozenia neamului.
Altfel spus, din antichitate și până în zilele noastre, satul rămâne așezarea teritorială ca cea mai veche formă de locuire umană în spațiul nostru românesc și în același timp leagănul patrimonial al istoriei, culturii populare, tradițiilor și obiceiurilor poporului român. Dar, cu mare păcat și părere de rău se vede treaba cum în zilele noastre, ale acestui modernism exacerbat, satul românesc se ruinează și odată cu aceasta sunt puse în mare pericol valorile spirituale ale țăranului român și până la urmă însăși esența umană a neamului. Practic, așezările rurale cunosc astăzi un proces continuu de perimare, petrecându-se aici adevărate drame, cu precădere de depopulare masivă, consecință nefastă a sărăciei, scăderii drastice a natalității, migrației permanente pe segmentul generației tinere și evident îmbătrânirea populației. Or, odată cu aceste nefericite întâmplări se pierd treptat cultura, valorile și tradițiile din lumea satului și până la urmă obârșia și în mare parte patrimoniul material- spiritual, lăsat moștenire de la străbuni.
Despre cauzele unei astfel de drame în satele din România, un răspuns este ușor de dat, numai că marele necaz constă în lipsa unor programe și măsuri luate de statul român care să revitalizeze activitatea care definește întregul mediu rural. Timidele încercări din ultimii doi ani, în special prin subvențiile acordate asociațiilor agricole și micilor fermieri înseamnă foarte puțin pentru a acoperi nevoile așezărilor rurale, iar perspectivele par să fie la fel de sumbre. Biserica Ortodoxă Română încearcă la rândul său să tragă semnalul de alarmă, cerând instituțiilor abilitate ale statului o implicare mult mai mare în rezolvarea acelor probleme care de ani de zile frământă mediul rural, declarând între altele în 2019 și ,,Anul omagial al satului românesc”.
După cum, se încearcă o conștientizare și o ieșire din actuala stare de fapt, propunându-se ca la nivelul tuturor instituțiilor bisericești să se organizeze diverse manifestări de omagiere a satului românesc, mai ales cu accent pe rolul și contribuția acestuia la devenirea istorică a poporului român și păstrarea adevăratelor valori naționale. În același timp, autoritățile statului, cu precădere guvernanții, trebuie să înțeleagă odată pentru totdeauna că starea precară în care se află astăzi satele din România, asumându-și marea obligație pentru îndreptarea și optimizarea radicală a situației existente astăzi la nivelul majorității localităților rurale. Cum? Strategii, programe și soluții, etc., este și trebuie să fie în atenția tuturora, a celor care însumează până la urmă pe scara ierarhică factorii de decizii, anume: președinția, clasa politică, guvernul, ministerele abilitate, șamd. Altfel, vom asista în continuare neputincioși la distrugerea satelor, prin depopulare și părăsire într-un timp nu prea îndepărtat. Au plecat, în primul rând, tinerii, cei mai mulți peste hotare în căutarea unei vieți mai bune. Și din păcate, nici nu se mai întorc la glia părintească, pierzându-și treptat sentimentul legat de locurile copilăriei, de “țară”, de “acasă”. Pentru mulți și propriile case și gospodării sunt lăsate și rămase în uitare. De aceea, în România au început să dispară satele, în special din zonele de deal și de munte, pustietatea tronând prin diluarea continuă a acestor comunități rurale.
Și cât de tristă, de dureroasă poate să fie această imagine, unde până nu demult farmecul natural, tradițiile și îndeletnicirile țăranilor din satul românesc atrăgeau, ca un magnet oameni din marile aglomerații umane și nu numai, tocmai pentru a scăpa de agitația, poluarea și disconfortul megalomanismul urban și bineînțeles pentru a se bucura de liniștea satului, a aerului curat, de mireasma florală, de tradițiile și obiceiurile noastre populare. Din păcate, acum se constată cu amărăciune că liniștea și aerul curat de la țară nu mai prezintă interes nici în rândul celor care s-au născut, au copilărit și au trăit ani mulți în ambientul rural. Odată plecați la orașe sau spre alte zări mai “fericite” nici măcar ei nu-și mai trimit copiii la țară, cel puțin pe perioada vacanțelor școlare. Sunt și cazuri când unii nu mai au la cine, efect al îmbătrânirii și părăsirii satelor și cum mai spuneam, multe dintre ele pe cale de dispariție. Și toată această sumbră imagine este până la urmă consecința nepăsării crase a celor care, diriguind lamentabil de 30 de ani treburile țării, cu atât mai mult nu au avut minimă preocupare pentru îmbunătățirea condițiilor de viață a românilor de la sate, pentru ca acum să asistăm neputincioși la ruinarea acestor așezări strămoșești. Așadar, încet, dar sigur ne-am îndepărtat inconștienți de locul nașterii noastre și care acuma se răzbună, fiind pusă într-un mare pericol însăși esența și perenitatea neamului românesc. Privim cu înfrigurare depopularea, școlile și bisericile, altădată neîncăpătoare, sunt astăzi goale pentru că a scăzut galopant natalitatea, în schimb cresc decesele și numărul înmormântărilor în rândul populației îmbătrânite. Chiar și cu ocazia sărbătorilor creștine, abia dacă mai pâlpâie câte ceva din atmosfera care-i însuflețeau pe oameni și le dădea speranța statornicirii vieții locale la sate. Deci, cu atât mai mult trebuie tras semnalul de alarmă, atenționând imperativ autoritățile statului român să acționeze rapid, prin măsuri radicale, pentru repopularea localităților rurale, însemnând, în primul rând, crearea acelor facilități și condiții ale standardului de viață care să stopeze fenomenul scăderii dramatice a populației.
Agricultura cu toate subramurile ei productive trebuie modernizată și dezvoltată la alte dimensiuni și pretenții, cu activități și câștiguri pe măsură care să atragă forța de muncă și mai ales să statornicească generația tânără de la sate pe glia părintească. Fără îndoială că nu va fi ușor, dar posibilități și șanse de redresare sunt suficiente, în primul rând, prin accesarea de fonduri europene, atât pentru redresarea și modernizarea agriculturii și celorlalte îndeletniciri rurale, pe de altă parte, pentru încurajarea dezvoltării utilităților edilitare pentru ca viața populației de la sate să devină mult mai bună. În același timp, dezvoltarea și modernizarea așezărilor rurale nu trebuie să afecteze într-un fel sau altul vechile obiceiuri și tradiții, implicit din punct de vedere al arhitecturii populare. Mai exact, casa tradițională românească nu exclude confortul interior, cu toate trebuințele și pretențiile omului modern, presupunând că la nivelul autorităților statului cu putere de decizie va exista până la urmă interesul și preocuparea pentru elaborarea unei strategii bine definite în privința revigorării satului românesc. Iar odată cu dezvoltarea acestuia, în memoria moșilor și strămoșilor noștri, să-i regăsim nu doar identitatea sa istorică și spirituală, ci și dragostea de glie a celor care, dintr-un motiv sau altul și-au părăsit locul nașterii și copilăriei, dar mai ales a noii generații, care în mare măsură, în condițiile vitrege prin care trece astăzi România, au pierdut sentimentul ,,de acasă” și atașamentul afectiv față de rădăcinile neamului și de ființa noastră strămoșească. Haideți să punem cu toții umărul și credem că se poate…!
Prof. VASILE IROD