Satul românesc de la esența spiritului strămoșesc, la drama pierderii identității sale

1285

O succintă, dar atentă incursiune în istoria poporului român scoate la iveală, fără nicio îndoială, locul și rolul satului românesc la îmbogățirea continuă a patrimoniului nostru cultural și spiritual, la formarea și păstrarea tradițiilor strămoșești, a identității naționale. Încă din antichitate, pe pămânul României de astăzi s-au înfiripat în spațiile de locuit primele așezări umane, însemnând în timp, de la geto-daci la valahi și constituirea vetrelor rurale – cătune și sate (fosatum) ca vechi forme de locuire ale înaintașilor noștri. Aici la sat, ca mici comunități umane, s-au închegat și primele forme de organizare economică și socială, în jurul ,,oamenilor buni și bătrâni” conduși de un jude, iar ceva mai târziu în jurul bisericii și a școlilor confesionale ce funcționau pe lângă biserici și mânăstiri unde primii dascăli au fost preoții și gramaticii, iar învățăceii și ucenicii acestora serveau curților mânăstirești și boierești, constituind și un bun început al învățământului de la sate, al culturii și spiritualității noastre românești.
Am oferit doar acest modest exemplu cu dorința de a se înțelege că cea mai mare parte a istoriei și existenței noastre s-a desfășurat la sate, la fel dragostea natală a fiecărui român și prin urmare înțelepciunea și respectul pentru trecut, pentru rădăcinile și gena strămoșească. Desigur, că vorbind despre satul românesc, putem să desprindem multe întâmplări din existența sa multiseculară, cu bune și cu necazuri, deopotrivă cu bogați și supuși, cu laici și clerici, cu români și alte etnii venite de aiurea, adesea nu cu gânduri bune pe meleagurile noastre pământești, șamd. Și până la urmă, întreaga societate românească s-a format în sate, printre țărani, din fondul lor de înțelepciune și smerenie desprinzându-se conducătorii și elitele, juzii, ducii și voievozii, iar de aici formarea principatelor și voievodatele medievale, având în fruntea lor conducători veniți spre popor ,,din mila și preafericirea lui Dumnezeu”, pentru apărarea și păstrarea ființei naționale. De altfel, academicianul Ioan Aurel Pop, demonstrând că satul reprezintă esența spiritului istoric românesc se folosesc și de vestitele prelegeri ale savantului Nicolae Iorga, precizează cu o dată în plus că ,,satul era un stat în miniatură, cu oameni buni și bătrâni, în frunte cu primari aleși numiți juzi ori cnezi, cu ,,pornirea plugurilor, cu oameni de pază și ordine, cu biserica de pe culme. Chiar și orașele și târgurile noastre medievale și chiar moderne, până la un punct, erau un fel de sate mai mari, deschise, cu terenuri cultivate în interiorul lor, cu animale crescute prin gospodării, cu lume modestă …”, ș.a.m.d. În același timp, cum mai subliniam, din lumea satelor, înafară de învățători și preoți s-au ridicat intelectuali de seamă care au fost și promotorii românismului, marii creatori și misionarii de valori culturale și spirituale. După cum tot de aici au plecat la oaste flăcăii neamului, jurând să-și apere cu iubire și credință țara în momentele cele mai grele ale luptei pentru neatârnare. Și nu în ultimul rând, țăranul român a dus mai departe tradițiile și creațiile populare, datina creștină și dragostea nețărmurită pentru glia strămoșească.
Iar acum, în zilele noastre, când aglomerația și agitația, poluarea și disconfortul urban, la fel și alte efecte nedorite ale modernismului exacerbat, sunt tot mai dificil de suportat, îi determină pe români, în special la vârsta pensionării, să se reîntoarcă la sate, căutând acolo ca pe o icoană sfântă liniștea sufletească, dar și să redescopere farmecul satului de odinioară, cu istoria, tradițiile și obiceiurile sale, cu frumusețile naturii și mireasma aerului curat și reconfortant, cu micile lor îndeletniciri casnice și agricole, etc Numai că, din păcate, în vremurile acestea tot mai tulburi și grele pentru România, evident din varii nefericite motive, satul românesc trăiește adevărate drame economice, sociale și demografice, însemnând deopotrivă sărăcie, migrație, îmbătrânire și depopulare, iar perspectivele sunt la fel de sumbre, inclusiv perimarea a tot ceea ce definește mediul rural, cu trecutul și importanța sa istorică și spirituală, cu modul de viață și tradițiile seculare ale poporului român. Mânați de nevoi, tinerii din satele noastre pleacă în lumea largă și cea mai mare parte dintre ei nu se mai întorc, chiar dacă îi cheamă locul nașterii și rădăcinile neamului. Fără îndoială ca principală cauză a ruinării satului românesc este determinată de lipsa tot mai evidentă a resurselor pentru un trai decent, a locurilor de muncă, cu atât mai mult cu cât agricultura care, în primul rând, definește mediul rural, se confruntă cu mari probleme legate de finanțare și dezvoltare. Or, de aici nu se poate constata decât exodul, abandonarea satelor și scăderea drastică a natalității, asistând tot mai rar la oficierea unor cununii, ori când se nasc și sunt botezați creștinește pruncii. În schimb, ne ,,pleacă” la Domnul rând pe rând bătrânii și odată cu ei esența umană și spirituală strămoșească, satul românesc, pierzându-și identitatea, valorile perene și duhul tradițiilor, obiceiurilor, sărbătorilor laice și creștine.
Este adevărat că în satul de azi, atât cât mai poate rezista în fața unor așa-zise modernizări în ,,debara”, este inevitabil necesară favorizarea îmbunătățirii condițiilor de trai ale oamenilor, adică fiind vorba exact despre ceea ce ne-am propus în această dezbatere. Numai că, în inconștiența noastră, continuăm să mutilăm deopotrivă autenticitatea, vechile tradiții arhitectonice și frumusețea satului de odinioară. O spun și specialiștii, care pentru a reînvia interesul pentru viața la sate, se pot crea în interior toate facilitățile și pretențiile existenței cotidiene la fel ca la oraș, dar casele construite să arate pe dinafară ca orice casă tradițională românească. Măcar astfel să fie lăsate urmașilor modele, fie și parțiale despre vetrele de locuire ale înaintașilor, îndreptând atenția tinerelor generații de azi, de mâine și dintotdeauna către aceste simboluri strămoșești, bunăoară și cu bisericuțele din vatra satului, din deal sau din vale, cu cimitirele de lângă ele și înlăcrimatele tuturor tristelor amintiri și de odihnă ale străbunilor. Altfel, bisericile, altădată neîncăpătoare sunt astăzi pe jumătate goale, inclusiv la marile sărbători, urmare a scăderii drastice a populației la sate, asistând din ce în ce mai dureros la acest fenomen dramatic al diluării comunităților rurale. În special în zonele montane și piemontane multe sate sunt pe cale de dispariție, aici abia dacă mai găsești câțiva supraviețuitori, brăzdați și ei de necazurule vieții, de efectele îmbătrânirii și singurătății. În rest, case părăsite și uitate, practic ale nimănui, pentru că cei mai în vârstă au luat drumul veșniciei, iar alții, în special tinerii, plecați spre alte tărâmuri pentru o viață mai bună, au pierdut aproape definitiv relația și atașamentul afectiv față de glia strămoșească.
Așadar, o situație tristă, determinată în cea mai mare parte de neglijența crasă și evident lipsa de preocupare și de măsuri ferme ale autorităților statului român din ultimii 30 de ani în privința dezvoltării și revigorării așezărilor rurale, în primul rând, a activităților agricole, specifice fiecărei comunități în parte. Iar dacă p-aci pe colo s-a mai plombat ceva, marile probleme au rămas pe mai departe nerezolvate, orice alte încercări soldându-se până la urmă cu eșecuri lamentabile. Și fără niciun fel de îndoială, marele necaz pleacă și de la distrugerea aproape totală din ceea ce a însemnat agricultura pentru România înainte de decembrie 1989, care prin potențialul ei economic contribuia masiv la PIB-ul național prin exportul de produse agricole și alimentare, dar și la aprovizionarea pieței interne de consum. Or, să ajungem astăzi să importăm peste 80% din produsele alimentare pentru populație, când țara noastră dispune de cele mai bune condiții pedoclimatice, înseamnă o hidoșenie, un atentat la sănătatea și viața poporului român. Și încă ceva, în regimul comunist au existat și oameni de bună calitate în structurile instituționale ale statului, referindu-ne, în primul rând, la specialiști, situație existentă de altfel și în domeniul științei, educației și culturii, care prin demersurile lor lăudabile au purces și la redescoperirea spiritualității satului românesc. Cu adevăratele sale valori, deopotrivă, pentru conservarea, păstrarea și promovarea acestora. Așa s-a reușit, de exemplu, și înființarea muzeelor de artă și istorie etnografică în cele mai importante zone ale țării și nu numai. Însă acum, din păcate, avem să constatăm și aici nepăsarea și în același timp incompetența autorităților statului român post-decembrist privind protejarea acestor adevărate muzee în aer liber, lăsându-le în mare parte de izbeliște și într-o stare de ruinare galopantă, multe dintre astfel de valori istorice și etnografice, fiind înscrise și parte din patrimoniul cultural național. Și atunci cum poți să mai califici o astfel de iresponsabilitate, de atitudine incalificabilă, cu atât mai mult cu cât altceva nu s-a mai pus în loc și imortalizat, distrugându-se în schimb pe bandă rulantă și alte borne și însemne ale trecutului și vitejiei românești, precum unele dintre casele memoriale, monumente, obeliscuri și alte lucrări comemorative din perimetrul diferitelor localități ale țării, ș.a.m.d. Adică o situație mai mult decât regretabilă, inclusiv în Gorj, unde vina principală o au instituțiile culturale și științifice locale, primarii și cei care conduc și răspund de soarta acestui județ și unde, din păcate, rânduielile în prea multe privințe nu merg cum am dori și ar trebui. Cu atât mai necesar cu cât o serie de obiective păstrare ale mărturiilor unui trecut frământat, dar în același timp și creații artistice în aer liber, marcând în timp și ele modul de viață, cultură materială, spirituală și până la urmă valorile neamului românesc sunt într-o stare avansată de degradare, pierzându-se astfel sensul existenței și semnificației lor istorice și culturale, educative și turistice. În fine, revenind la satul românesc, cu dramele și întâmplările sale nefericite, petrecute mai cu seamă în ultimele trei decenii, dincolo de obligația autorităților statului român de a înțelege și a pune vârtos umărul la reînvierea acestor vechi forme de locuire în spațiul nostru mioritic, procedându-se la măsuri radicale și urgente pentru revigorarea și dezvoltarea comunităților locale este și datoria cetățenească a fiecăruia dintre noi de a contribui la renașterea satului românesc. Adică depinde și de cetățenii acestei țări, garanția perpetuării valorilor perene ale neamului, în primul rând, prin a le transmite copiilor, nepoților și strănepoților noștri interesul pentru viața la țară cu farmecul ei înveșnicit. Pentru că înainte de orice alte preocupări legate de viața cotidiană și în ciuda timpului prezent cu toate nevoile vieții și trăirile ei atât de necesare, nu avem voie să uităm rădăcinile și că suntem români, iar dragostea și iubirea de țară nu trebuie să dispară niciodată. Cu atât mai mult satul românesc – esență a spiritului nostru strămoșesc, perpetuat cu atâta trudă și mari sacrificii, din cele mai vechi timpuri și până azi, întru păstrarea demnității și credinței ființei neamului, ale poporului român.
PROF. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here