În primul său drum la Paris, Brâncuşi a prins sinteza şi transfigurarea pietrei în clipe trăite etern prin Sărutul, Rugăciunea, Cuminţenia pământului revoluţionând arta modernă. Contemplând “Sărutul” brâncuşian, simţi visul magnific care multiplică viaţa, o face mai adevărată, o deschide spre absolut. E sensul adânc al unei poezii care vine de departe, dinspre un ţărm îndepărtat adeverind “logosul” mediteranean căruia nu-i rămân străine reveri eminesciene. Privirea în ochii celuilalt aminteşte de versul eminescian “Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă…” Natura creatoare imaginează în noi, prinzând sens cu cele visate. Sărutul poartă amintiri ale unicităţii de sens, mărgeane îmbrăţişate ale celui de pe urmă ţărm. Frumuseţea care e în duhul materialului nu încetează și apără pe chipul neprihănit al fiinţei iubite. Adesea fiinţa iubită rămâne un deziderat sau ceva efemer: “Din valurile vremii nu pot să te cuprind…” Sărutul ca simbol ne duce cu gândul la Zodia gemenilor, la ochii car înving timpul-şi moartea. Sărutul lui Brâncuşi reia frumuseţea capului părului, ochilor, care neliniştesc sufletul și-l iau în stăpânire.
Misterul erosului grec este întregit de frumuseţea creştină, protagoniştii regăsindu-şi reveriile pe altarul veşnicei reîntoarceri. E un ecou îndepărtat din poezia “Departe sunt de tine”. O lumină a strălucit orbitor, sau şi-a continuat strălucirea pentru acel Brâncuşi care lucra la “Sărutul”, acest drum al său spre Damasc.
Adina Victoria Sîrbu
