Sarra (II) (volumul II)

231

După ce l-am îmbrăţişat pe Avram, l-am luat de mână şi am făcut paşi spre grădinile înşirate de o parte şi alta a râului.
– Hei, ochii la mine! Aşa! Află că aici e o lume şi în lume suntem noi. Uite, pe-acolo, îşi punea varză, baba Ioana, lângă ea, mamaie… Roşii, ardei, buruieni, într-un cuvânt de toate. Parcă le văd aplecate, cu curul în sus, gata să cadă în nas, sprijinindu-se în sapă. “…Auzi Ioană, fă, ăsta al tău, s-a prostit rău.” “E, şi cu tine! Aşa e din facere.“ Adică moş Gheorghe?! Îl ştii pe moş Gheorghe?
– Ăla cu îngheţata?
– Măăă, ăla era Staroş! …Cu gloaba şi cu baba…
– …Aia pusă în picioare, în groapă, cât să răsară în primăvară, floare de floare!
– Nuuu… Cucută, aşa a zis prima dată… Ptiu, că am uitat cine!
– Şi?…
– Şi ce? Cucută a băut Socrate, în Antichitate, de-al focului, vorba lui tataie, cât să arate prostimii că şi ei, oameni obişnuiţi, pot avea parte de toate. Inclusiv de zei şi de mântuire – mi-am amintit eu de la şcoală.
– Of, le-ai cam încurcat! Aci, suntem în România, anul 2000 şi ceva, Grecia, aia cu maestrul, ehe…
– Păi da, dar ce folos că şi pe-aici şi pe la ei, din primordii, cucuta… – am făcut eu pe naiva.
– Adică aia a voastră pusă în picioare, la păstrat, pe coastă?…
– Măăă, pe-atunci, adică demult, la un fel de început, Avram şi Eva. Adică tot noi, doi nebuni plictisiţi, în rai.
– Eu nu, Adam!
– Profesore, chestiune de semantică şi de context, ce Dumnezeu?! Avram, un fel de Adam pitrocit, adică returnat aci, pe pământ. Vezi tocmai de unde vii? Şi eu, vipera, cum zicea mamaie, în pielea goală… Ba nu, că şarpele era în copac… Aşa spune povestea. Dar mai bine lasă! Spune-mi că mă iubeşti! Spune-mi aici, unde, primăvara, însuşi Dumnezeu vine şi ascultă cum, la colţul ierbii, cântă răcăneii. Oac! Oac-oac-oac! Hai, îmi spui?
– Oac! Oac! – m-a imitat Avi.
– Dacă zici tu? Oac! Oac! – ne-am răsfăţat, apoi eu am alergat înaintea sa, de-a lungul potecii. L-am privit de acolo, dinspre grădini, de departe, şi m-am întors spre el parcă mai tristă ca niciodată.
– Dragul meu, tu eşti bun şi înţelegător cu mine, însă eu am sentimentul că nu mai încap în lume. De fapt, când fug, încerc să fug de mine. Abia acum, când nu mai sunt în celulă, nu mă mai pot suporta. De ce a trebuit să se întâmple cele ce mi s au întâmplat?! Aflu, după ani şi ani, că am un frate vitreg şi… Nemernicul! Sau nu… Poate l-am incitat, l-am provocat, iar violul… Sau poate chiar eu l-am violat. Doamne, uneori îmi vine să mă biciuiesc singură cu o frânghie îmuiată în otravă. În ceva care să mă scape de gândurile răsucite în mine. Alteori, ca să grăbesc sfârşitul, îmi vine să mă spânzur. Uite, acolo, pe deal, în nucul lui Băcanu. Că tot a încercat el şi nu a fost să fie. S-a rupt creanga şi, beat, cum era, a căzut tocmai de acolo, de sus, în nişte mărăcini. Şi-a rupt coastele.
– Bietul pom! Şi-a sacrificat creanga pentru un nebun! Or tu… Te văd în toate minţile. Mă înşel?
– Ce ştii tu?!
– Sarra, hei, mă superi! Ai văzut ce a zis judecătorul… În plus, deasupra a tot ce a fost, a stat Dumnezeu. Corcodel se zbate şi acum în chinuri. I-a strâmbat şi gura… A paralizat. Rănile nu i se mai vindecă… Curge din el putregaiul. Celălalt e pe drumuri… Au de îndurat, nu glumă! Blestemul Mariei, al celor ce ţi-au fost alături! Până şi Tabitha a îngenuncheat în faţa altarului, la noi, la creştini.
– Mda, şi… Cine îmi poate reînnoda sufletul?!
– Moş Gheorghe, eu, satul tău… Dar hai să schimbăm vorba! Doar ştii, îmi eşti dragă mai ales când te văd veselă.
– Un fel de teamă mă pândeşte undeva, în gânduri. Uneori, când sunt singură, mă simt şi în libertate, într-un fel de celulă. Mă simt parcă în patul ăla jegos, lângă Lineta… Deasupra, Joiţina, o curvă analfabetă ce îşi înjunghiase pe la spate concubinul. Îi furase bani, bijuterii… Zile! Anii ce nu şi-i mai putea întoarce. Apoi, lângă ea, în al doilea rând de paturi, o spurcată. Nici nu mai ştiu cum o cheamă. Mai încolo, o pirandă cu nasul tăiat, ce îşi înjunghiase ţiganul, în somn, beat. Apoi altele şi iar altele: centuriste, hoaţe, putori, nesimţite, nespălate… Nişte vaci încălţate! Două zile dacă ai fi stat alături lor, nu ţi-ar mai fi trebuit femei, în veacul vecilor. În pavilionul de lângă noi, bărbaţii. Criminali, hoţi, borfaşi… Într-un cuvânt, tâlhari. Dintr-ăştia moderni… Mâine-poimâine, îi vor face literaţii viitorului context politic, haiduci, după caz, dizidenţi sau, probabil, chiar geniile încă neştiute. Unul cică ar fi scris poezii, altul cărţi. Cărţi dintr ălea de care scriu telectualii!… Doamne, cum mai bate omenirea câmpii! Avi, totul e un fel de iarmaroc, prin care se deschide o altfel de poartă spre iadul din viitoarele decenii.
– Sarra, gata! În plus, de ce ai generaliza? Uite, aici, pe dealurile astea, parcă Cel de sus a pus cerul pe pământ. E atâta linişte, e atâta aer… Apoi, e mamaie, Maria… Respiră-ţi lumea! Că tot ne-a fost dată respiraţia. Nu putem opri clipa. Din păcate, noi, pământenii, suntem în timp! Doar Staroş, ăla al tău, ăla cu îngheţata, o fi ieşit prin cer…
– Săracu! Sau o pregăti acum, acolo, sus, cine mai ştie ce bunătăţi, îngerilor?!
– Eu zic să ne întoarcem. Nu-i întrista pe ai tăi. Chiar şi Maria e la mâna speranţei. Uite, mâncăm ceva şi apoi plecăm. Dincolo de dealurile astea, e Căciulata. „Cât să mă mai odihnesc şi eu puţin!“ Ţii minte? Acolo a fost, pentru noi, începutul. Tu, o puştoaică! …Iar eu, sprijin sufletului tău…
– Mda! Sprijin între cer şi pământ! “Suflet bun la toate!”
*
Ne-am întors spre casă. Poteca îmi părea o cărare cosmică pe care călcasem într-un fel de început al lumii. În faţa pârleazului, ne-am oprit. Acolo, atunci, mi s-a părut că totul se împarte în două. Înainte şi după… „Înainte şi după căderea omului în contingent, în firescul amestec de viaţă şi moarte, amestec din care, de cele mai multe ori, îl scoatem pe Cel de sus“ – mi-am zis în gând, în timp ce mi-au trecut prin urechi cuvintele bunicii: „Dac-ai să-L iubeşti pe Dumnezeu, pe ai tăi, oamenii, în general, atunci poţi să faci ce vrei.“
– Treci tu? …Sau eu? – l-am întrebat pe Avi, nedumerită, cu gândul undeva, departe, în primordii.
– Tu! Aşa se cade, aşa e scris în bunele maniere – mi-a răspuns el.
– Daaa?!… Uite, eu am dubii. Adam şi Eva lui, cum or fi sărit ei pârleazul, tocmai din rai, în vremurile noastre? …Că de sărit, l-au sărit! Sau o fi tot poveste?!
– E, şi cu tine! Dar mai bine aşa. Ce să îţi spun? Gustând din păcat, vrând să se ştie…
– Eee, păi vezi?! Asta e cu totul altceva. …Şi s au ştiut?
– Poveste grea! Dacă nu vrei să ne apuce aci sfârşitul lumii, eu zic să dăm cu banul. Dăm?
– Dragul meu, dăm, dăm cu ce vrei tu, chiar şi cu cerul de pământ, dar cum rămâne cu gustatul?
– Cum?! Ca la începuturi.
– Păi atunci, pupă-mă şi tu, că se răceşte şi mămăliga, şi jumările în tigaie… Iar mamaie are şi ea bâzdâcul ei! Odată te pomeneşti: „Fă, moţato, păi eu mai sunt la vremea ta? Mi s-au dus toate. …Şi puterea, şi răbdarea! Of, şi moartea asta, că nu mai vine să mă ia!“ Moartea?! Auzi şi tu, moartea? Lua-o-ar şi pe ea… Dar cine s-o ia? Mda, să aibă moartea moarte, şi atunci, musai s-ar mai schimba socoteala…
– Şiit! Asta n-are adversar. Adică…
– Ştii tu? Dacă o fi vreo frumoasă, întoarsă de la coasă, spre seară, în drum spre casă? Am văzut eu odată, într-o excursie, pe Valea Arieşului, în Apuseni, nişte zdrahoance de muieri… Cum coseau, aşa coseau! Mă, uite, una dintr-ălea ţi-ar trebui ţie. Aaa, n-ai mai scăpa! Ţi-ar rupe oasele şi de pupat te-ar pupa când ar vrea ea. Hai, pupă-mă şi trece-mă odată în partea ailaltă! Nu de alta, dar să mai vedem şi noi cum mai este prin lumea lume! Ce mai stai, hai!
(Va urma)
Nicolae Bălaşa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here