Sărbătoare duhovnicească la Mănăstirea Crasna

326

În Duminica a doua a Triodului și a 34-a după Rusalii sau a Fiului Risipitor, Înaltpreasfințitul Părinte dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, avându-l în frunte pe părintele Protoereu Iulian Mărgineanu, a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Crasna, în minunata atmosferă a unui cadru natural cu ecou de substrat mioritic, parcă desprins din versul “pe-un picior de plai”, ca într-un tablou pictat într-un timp fără timp, încadrat într-un peisaj mângâiat de razele calde și luminoase ale unui soare primăvăratic și blând.

Credincioșii care au venit la sfânta slujbă au trăit momente de o deosebită înălțare duhovnicească, reverberate în glasurile grupului psaltic al Catedralei Mitropolitane din Craiova, iar în finalul  oficierii slujbei, cei prezenți au pregustat din frumusețea cuvintelor de învățătură rostite de către Întâistătătorul eparhiei noastre.

Viața noastră este asemenea copiilor unui părinte grijuliu și iubitor
gogonea1În alese cuvinte cu un conținut moral de o adâncă reverberație, Mitropolitul Olteniei a subliniat faptul că prin pildele sale minunate și pline de substanță, Mântuitorul Hristos îi învața pe Sfinții Apostoli, ca și pe toți cei care veneau după El, că viața noastră este asemenea copiilor unui părinte grijuliu și iubitor. ÎPS Părinte Irineu a atras atenția că în timp ce unii înțeleg că “trebuie să rămână în apropierea părintelui, adică să rămână în credință, în evlavie, în păstrarea rânduielilor Lui Dumnezeu, alții consideră că libertatea lor le dă dreptul ca să plece de-acasă și să risipească avuția părintească în diferite moduri, dar mai ales în dezmierdări și în fapte de ocară! Așa se face că Mântuitorul Hristos prezintă aceste două categorii de oameni, precum copiii unui părinte”!

«Mort era și-a înviat, pierdut era și s-a aflat!»
gogonea2Iată, un om avea doi fii. Cel mai tânăr a cerut parte din averea tatălui, dar, de fapt, nu este vorba de ceea ce el a muncit și-a agonisit, ci, este vorba de-o moștenire! Și această parte ce i se cuvenea, după ce a primit-o de la tatăl său, s-a gândit că este mai potrivit pentru el, pentru tinerețea lui, să plece undeva departe și să-și cheltuiască averea, adică moștenirea, așa cum o consideră el. Însă, acolo departe, el nu a gândit ca să înmulțească averea, să muncească într-un fel sau altul, ci, a risipit-o în destrăbălări, în petreceri cu prietenii. Și-a risipit averea în așa fel încât după o anumită perioadă de timp a ajuns sărac! “Și s-a lipit, zice Sfântul Evanghelist, de un locuitor al cetății aceleia, și acela l-a trimis să pască porcii în țarina sa. Neavând cu ce să trăiască și ce să mănânce, s-a mulțumit ca să păzească porcii și să mănânce din mâncarea lor! Bineînțeles, că motivul tatălui de a tăia vițelul cel gras, de a-l îmbrăca pe cel zdrențăros și de a-i da încălțăminte este îndreptățit! Tatăl, după ce a primit spovedania copilului, îndreptarea lui, a și constatat că «mort era și s-a aflat!». «Mort era și-a înviat, pierdut era și s-a aflat!». Deci, copilul lui a fost mort, a fost pierdut”, a întărit ca pe un adevăr de necontestat Înalpreasfințitul Mitropolit!

“Dar, totuși, nu l-a părăsit gândul și nici lucrarea Lui Dumnezeu”
Întâistătătorul Mitropoliei Olteniei a detaliat conținutul pericopei duminicale, deoarece spunea că “animalele mâncau niște fructe dintr-un copac ce se numește roșcov, ca un fel de păstăi, care n-aveau nici o consistență și nici nu hrăneau, dar aveau oarecare gust dulce, care dădeau impresia că te saturi, fără să realizezi că, de fapt, erai mai flămând ca înainte! A petrecut el acolo o vreme, într-un mod de viață fără rațiune, fără de minte, dar, totuși nu l-a părăsit gândul și nici lucrarea Lui Dumnezeu, căci zice Sfântul Evanghelist, «și-a revenit întru simțire!», iar cuvintele Sfântului Evanghelist ne dau să înțelegem că «până la vremea când și-a revenit întru simțire, el trăia în nesimțire», adică nu avea o simțire omenească, fiindcă tot ceea ce a făcut, nu a făcut cu rațiune și cu înțelepciune, ci, dimpotrivă, a pus mai presus de toate simțurile, adică, plăcerile, viețuirea dezordonată și destrăbălată! A trăit precum animalele, căci numai acestea trăiesc din instincte, fără rațiune! Desigur, «și-a revenit întru simțire», și-a revenit, cum am zice noi, din boală! Și-a revenit la rațiunea pe care trebuia s-o păstreze și s-o folosească. Deci, cu alte cuvinte, cugetul său s-a ridicat din cele ale pântecului la rațiunea mentală sau «i-a venit mintea la cap», cum zicem noi! Mintea, în limbajul nostru popular, când nu e în cap, e în picioare sau în alte patimi! Deci, i-a venit mintea la locul ei și atunci a început să gândească, ce trebuie să facă și cum poate să ajungă înapoi la tatăl său, pentru că acolo, nu numai copiii sunt înavuțiți și îndestulați, cum a fost cazul lui, dar și slugile sunt îndestulate de mâncare și de pâine, pentru că viața lângă tatăl este o viață plăcută pentru toate categoriile de oameni: și cei care sunt slugi, și cei care sunt copii, și cei care sunt îndepărtați”! În ultimă instanță, Fiul cel pierdut și revenit înțelege câtă bucurie era în casa tatălui său. Câtă veselie și câtă bună dispoziție! Adică, tragere de inimă, cum zicem noi! Acolo era, într-adevăr, o viață normală. Acum el trăia o viață anormală, o viață lipsită de sens, lipsită de rațiune! Și, cum a plănuit și a gândit, așa a și făcut, considerând că “trebuie să meargă la tatăl său să-și ceară iertare, că a greșit înaintea cerului și înaintea lui și că nu mai este vrednic să fie numit fiul său”, ci, să fie considerat ca unul dintre argații săi.

“Câte gânduri frumoase au putut să se nască în mintea unui om păcătos”
Aflat într-un dialog permanent cu auditoriul, chiar dacă dă impresia unui monolog plin de farmec și de conținut, Mitropolitul Olteniei a exclamat ca la o lecție de morală științifică, structurată și centrată pe idei: “Câte cuvinte frumoase, câte gânduri frumoase au putut să se nască, totuși, în mintea unui om păcătos! Acestea dovedesc faptul că omul păcătos nu este un om mort, ci bolește, este muribund, adică, e între viață și moarte, se zbate, sufletul său agonizează, trăiește într-o lume a morții, dar dacă iese de acolo, ca și cum am ieși dintr-un loc otrăvit, de îndată ajungi la lumină, sau dacă te năpădește și dă să-ți oprească respirația, de îndată respiri liniștit și vezi lumina Lui Dumnezeu! Evident, că mintea tânărului, de îndată ce a început să cugete cele sănătoase, înverzește, înmugurește, și ca o rană se vindecă, și omul devine sănătos! Mădularele trupului său se înzdrăvenesc, se întăresc și conduc, după minte, la tatăl binevoitor și iubitor de oameni! Deci, omul, cum a pus început bun, de îndată s-a și vindecat sufletește și trupește. Urmează ca el să crească mai departe, să-și zidească sufletul, așa cum cerem întotdeauna: «inimă curată, zidește întru mine Dumnezeule!». Deci, dacă inima tânărului a fost dată plăcerilor pământești, destrăbălărilor, desfrânării, lăcomiei peste măsură, beției! De îndată ce cugetul său s-a ridicat la Dumnezeu, inima s-a zidit, mintea s-a întărit și și-a reluat rolul ei de conducător”!

“Când ne spovedim, înviem! Nu mai suntem pierduți, ci, suntem «aflați»”
În încheierea cuvântului de învățătură, înaltul ierarh a evidențiat rolul important al Sfintei Spovedanii în viața credincioșilor, mai ales în acest an omagial al Sfintei Euharistii, dar e important să reținem că Evanghelia Duminicii acesteia devine “importantă la începutul Sfântului și Marelui Post, ca să înțelegem, cât de necesară este Spovedania! Tânărul, înainte de a fi primit în iubirea tatălui se spovedește, adică îi spune păcatul: «Tată, am greșit la cer și înaintea ta!». Deci, fără spovedanie, el nu intră în casa părintească! Chiar dacă iubirea Lui Dumnezeu este mare și ne iartă, avem obligația să ne spovedim, fraților și surorilor!
Fără spovedanie, nu putem intra în Împărăția Lui Dumnezeu, pentru că ne-a dat preamilostivul medicamentul acesta cu care noi să ne tămăduim sufletul, să ne curățim viața și apoi să primim haina nouă! Iată, fraților și surorilor, că spovedania îl învie pe om! Când ne spovedim, înviem! Când ne spovedim, nu mai suntem pierduți, ci, suntem «aflați»! Adică, suntem iarăși în comuniune cu Dumnezeu, în apropiere de El! Căci, ne spune Sfântul Evanghelist, de îndată ce tatăl a zărit că vine copilul său, a ieșit în întâpinarea lui, iar copilul n-a uitat să-și spună păcatul sau să uite de dragostea Tatălui Ceresc. Și chiar dacă a văzut dragostea părintelui, el și-a spovedit păcatul, pentru că dragostea Lui Dumnezeu e mare, dar trebuie să primească și din partea noastră părerea de rău pentru păcatul ce l-am săvârșit”!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here