Să te crezi mai abitir decât un bancher, este un semn de imbecilitate

306

Nu behăitul bahic şi nici flecăreala smintită, nu hoţii şi nici imbecilii nu pot hotărî destinul economic, civilizator al românilor înglodaţi în credite păgubitoare şi, evident, în marasmul sărăciei năucitoare. Se vede cu ochiul liber averea făcută prin hoţie şi fapt, prin şmecherii şi plocoane ascunse de sărăcia şi degenerarea morală şi civică a ticăloşilor şi fariseilor alunecaţi în hăul minciunii şi sfidării penale. Implic aici şi opinia lui Nicolae Filimon: „Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni, ci, din contră, caută nouă mijloace de a-şi mări bogăţiile”. Avuţia este necesară familiei ca şi societăţii când interferează cu calităţi intelectuale, morale, culturale, estetice, profesionale superioare, demne şi onorante. Când îi văd pe Băse, Udrea, Cocoş, Pinalti, Bica, Videanu şi toată gaşca asta de imbecili îmi vin în memorie stihurile lui lacob Negruzzi:
„Te lauzi cu trufie şi crezi că eşti bogat,
Căci mii de pungi de aur în lăzi ai îndesat!
Tu eşti sărac, sărmane!
Dac-ai avea din lume
Tot aurul ce-n funduri ascund a mării spume
Şi arde sub pământuri, el tot n-ar compensa
Inima ta săracă şi goală mintea ta!”
Vastitatea averii, structura şi ramurile ei depind de purcoiul de bani, de sacoşele de euroi „găsite”, ba, chiar furate ori prin convenabile credite din bănci „binevoitoare” împrumutaţi. Mulţi au ajuns acolo încât banii le dau bătaie de cap: Băselu şi întreaga lui camarilă, Cocoş-găinarul, decoltata Nuţica din Pleşcoi, Videanu „fiul” marmorei şi mulţi-mulţi alţii bântuiţi de angoase din cauza banilor. Banii răscolesc suflete, îndeamnă la suicid ori la furt şi dezonoare pe parşivi şi imbecili.
Asistăm la o mare agitaţie. Se plânge cu lacrimi cât pruna şi se cerşeşte pomană statală. Francul elveţian a luat-o razna, îşi face de cap arogantul – adică guvernul elveţian, băncile elveţiene şi industriaşii elveţieni au hotărât să-şi dezlege moneda naţională de la ţăruşul euro. Au ei motivele lor să facă asta, ceea ce nu le poate contesta nimeni. Că, odată cu asta, s-au produs tulburări monetare la nivel global – asta ar fi mai degrabă o chestiune de sentimentalism decât calcul financiar şi economic. Saltul usturător şi intempestiv al francului elveţian asupra celorlaltor monede – internaţionale şi naţionale – a afectat şi o parte dintre români. Nu atât pe oamenii de afaceri care au relaţii cu Elveţia (aceştia sunt puţini, iar volumul afacerilor lor cu producătorii şi magnaţii elveţieni este nesemnificativ). Cei afectaţi de creşterea valorii francului elveţian faţă de leu sunt românii care au contractat credite bancare pe termen lung. Au făcut-o atunci când francul elveţian era 1,8-2,0, lei iar dobânzile erau mici.
Eu începusem să fiu iritat, chiar scos din pepeni de frecventele avertizări ale guvernatorului Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, care sugera românilor să ia credite în valută în care îşi iau salariul. Altfel spus, nimeni să nu se bazeze pe dragostea altora care le-ar aduce fericire românilor. Dar cine să-1 asculte pe Isărescu. Guzganii lalomiţeanu, Videanu, Nuţa şi atâţia alţi neisprăviţi erau în căutarea umplerii desăgii cu euroi după modelul Traian Băsescu, vaporean cu dezvoltat simţ al mirosului banilor. România este ţara şmecherilor, a descurcăreţilor şi răufăcătorilor cocoţaţi pe superioare trepte. Este adevărat că împrumuturi pe termen scurt în valută elveţiană ar fi fost avantajoase, mai ales pentru aceia care se pricep să urmărească zilnic cursurile de schimb şi la momentul potrivit, să transforme împrumuturile dintr-o valută în alta. Totuşi pentru asta e puţin să fii doar şmecher ori găinar precum Cocoş. Trebuie să fii javră, câine turbat precum BĂSELU ori cu tupeu ca Nuţica pe pârtie sau răscrăcănată în piscină. Trebuie să fii specialist ca Videanu ori Uioreanu, ca Apostu sau Hoară, ca Bica şi Chiuariu, ca toţi ticăloşii conduşi de vaporeanul alcoolic spre beciuri cu cătuşe şi gratii la ferestre. Aceşti calpuzani mârşavi, demni de tot oprobriul României sărăcită, înfometată şi în mizerie aruncată. Am auzit că licheaua de Apostu s-a plâns la CEDO că în puşcărie n-are în dotare saltea DORMEO, iar la masă nu este servit cu lubeniţă de Dăbuleni ca desert. Nimerit ar fi să fie mutat parşivul imbecil la Sinaia sau la Predeal!!
Cei care au luat împrumuturi în franci elveţieni pe 15-30 de ani, imaginându-şi că îi păcălesc pe toţi, profitând de subita generozitate „creştinească” a „evlavioşilor” bancheri elveţieni, astfel încât, prin împrumuturile lor suspecte, să aducă lapte şi miere, ba chiar raiul pe pământul românilor, aceştia s-au dovedit imprudenţi şi neatenţi la riscuri şi momeala întinsă de şireţii din Ţara Cantoanelor (Elveţia). Unii dintre ai noştri erau „şmecheri” nevoie mare. Şi îşi imaginau că pot fi mai „şmecheri” decât nişte bancheri – mai cu seamă bancheri din Ţara Cantoanelor. Să te crezi „mai şmecher” decât un bancher este un semn de frivolitate, futilitate şi filistinism. Alţii au fost doar naivi şi creduli. Urmează categoria aşa-zişilor „descurcăreţi”: negreşit, o s-o scoatem cumva la capăt (îi vom păcăli, îi vom trage pe sfoară, ceea ce se poate întâmpla de azi pe mîine, dar nu pentru un credit pe 20-30 de ani). Cu mulţi ani în urmă B.Şt. Delavrancea atenţiona: „Mai bine să nu te încrezi decât să-ţi pară rău că te-ai încrezut”.
Cu ani în urmă, cei care îşi luau credite în lei păreau „fraieri”, neiscusiţi pe lîngă „inteligenţii” şi agerii la minte, capabili de stufoase manevre economico-financiare, care contractau (unii „inteligenţi fiind” la mai multe bănci în acelaşit timp) credite în valută străină.
Acum, ce să vezi? Vreo 75.000 de angoasaţi şi necăjiţi apelează la bunăvoinţa şi chiar intervenţia financiară a statului român pentru a o scoate la capăt şi a rămâne nepăgubiţi. Mi se pare că, ne place ori ba, mai de voie, mai de nevoie, trăim în economia liberă de piaţă; că nimeni, cu atât mai puţin statul romîn, nu i-a obligat să ia credite, mai cu seamă în valută străină. Orice om este dator să gîndească singur, să cîntărească cu grijă riscurile şi avantajele şi să nu aştepte pomană ori chilipir de la altcineva, mai ales de la stat, să-i „sutureze şi panseze rănile”, să-i plătească datoriile, să-i asigure traiul, să-1 scoată din sărăcie, dacă nu vrea să muncească onest. Este indubitabil că, la vârsta senectuţii şi ca „bun creştin” mă doare soarta conaţionalilor mei care riscă să hăituiească pe drumuri precum câinele fără stăpân, deşi, repet, şi-au făcut-o cu mâna lor, considerîndu-se mai dibaci decât ceilalţi businessmani români şi de pe aiurea. La urma-urmei, nu sânt cu tot dinadinsul împotriva unui ajutor din partea statului pentru aceşti businessmani de paie, dar nu în sensul unui ajutor financiar de la buget, adică din buzunarul meu. Altruismul nu are nimic comun cu mila şi aventura, cu cerşeala şi bâjbâiala. În consecinţă, nu văd motivul pentru care eu, contribuabil onest, să plătesc oalele sparte de un concetăţean aventurier care nu m-a consultat anticipat dacă aş fi cumva dispus să-l ajut, prin subterfigiul dirijării de la buget a unor sume nu pentru interesele generale ale României, ci pentru persoane private, fie ele şi 75.000. Mi se par non-perisabile vorbele lui Al. Vlahuţă: „a putea să te opreşti exact unde trebuie, iată marea putere în artă, ca şi în viaţă”. Dar, dincolo de punctul meu de vedere poate fi decelată o altă problemă. Ce fel de stat vrem? Vrem un stat social cu atentă aplecare asupra fiecărui cetăţean şi mai cu seamă asupra categoriilor defavorizate, ori vrem un stat de tip neoliberal, un stat slab, indiferent la necazurile oamenilor, limitat doar la câteva atribuţii generale – restul rămânând la discreţia şi bunul-plac al capitalului autohton ori adus de aiurea? Ştim că majoritatea covârşitoare a celor care au contractat aceste credite sunt slujbaşi şi vocali sindicalişti – cei mai mulţi slujbaşi la stat. Bag sama, nu sunt contributori efectivi la buget, dar cer sau pretind totul de la stat. Au şi ei rostul lor, fără îndoială, chiar extrem de important, în cazul unora, categorii întregi (medici, profesori etc.). Şi-atunci cum se decodifică şi explică valul de peste un milion care, la ultimul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale au votat de-a valma, aderând la programe de tipul statului minimal, statului liberal şi neoliberal?! Unii au căutat chiar buletinele de vot cu decolteul apetisant şi frivol al vulgarei Udrea Elena Gabriela! Nu vi se pare ciudat, schizofrenic de-a dreptul, din punct de vedere politic, că oamenii care au nevoie de un stat puternic să voteze programe care pot conduce la diminuarea puterii statului? Dacă un patron – care şi-a riscat capitalul ca „întreprinzător” -votează un program liberal, care să favorizeze capitalul şi nu munca asta este normal şi încape în canoanele logicii. Dar să aibă sprijinul entuziast al unui sindicalist asta este greu să înţeleg, fiindcă se postează pe meterezele ponosite ale schizofreniei politico-economice. Să nu pierdem contactul cu realitatea, aceasta e mereu mai crudă, mai inumană, închipuirile delirante şi halucinante duc la izolare socială şi la autism. Banii se repercutează benefic ori malefic asupra mersului afacerilor, de aceea ei trebuie drămuiţi cu înţeleaptă iscusinţă!!
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here