„Să privim pictura!” ne îndeamnă Jean Quichard-Meili. Dar s-o privim şi altfel! De la arta-joc la noua fabricare de imagini, de la figurarea narativă la revenirea la imagine. Un tablou de Armand Landh e o poveste cadru cu mai multe episoade care trimit precis la estopsihologia lui Emile Hennequin. Fiecare lucrare are un discurs narativ, dar şi fragmentar cu intenţie, deşi mesajul întregului este explicit căci artistul se încrede în forţa de comunicare a cuvântului. Opera însăşi îşi transcende acţiunea imanentă şi alchimia-i semiotizată cultivă un gen de expresionism abstracţionist ca rampă de lansare.
Compoziţia e semn al celor cărora o plac, dar şi semn al autorului care a produs-o. Cea a lui Armand Landh are o poietică la vedere, a cărei miză e o ro(s)tire a unei întregi categorii de sentimente de către nişte spectacole fictive şi idei care aparţin realităţii imediate, dar şi vechilor „antropologii structurale” şi forme dezagreate, decorativ-interogativ-contemplativ.
Culturi arhaice suportă transcripţii picturale elaborate semiotic, dar şi accelerate libertar. Cele de faţă sunt inteligibile şi exultanţe ale unei coloristici provocatoare. Vibraţiile se animă imediat, în dauna geometriilor descompuse şi a liniilor frânte deloc exasperant. Asta fiindcă expresionismul în faza lui abstractă rafinează caracterul întâmplător al naturii şi al experienţei vizuale obişnuite. Imaginaţia şi invenţia – afirmă William Fleming – se concentrează asupra tehnicii cultural-picturale, asupra reorganizării formelor, configuraţiilor, texturilor, culorilor.
Abstracţionismul merge spre nonobiectivism, opera de artă fiind-şi propriul denotat şi autodefinindu-se şi aduce în reatentivitate impactul artelor neoprimitive. Armand Landh vine mai încoace în timp, dar după ce s-a inspirat din precolumbianismul mexican şi simultan din şcoala de la New York, vădind, în designul său labirintic – repet – rotativ – o înţelegere instinctivă a materialului său, folosirea lui adecvată şi posibilităţile pe care le oferă.
Iubirea, viaţa, durerea atroce, coşmarurile unor boli atroce (cancerul), moartea ultimativă denotă un fel de revoltă a omului contemporan angrenat în tot ce îi e dat apocaliptic. Şcoala newyorkeză s-a făcut remarcată prin exprimarea simplă a gândirii complexe şi a efectului neechivoc, deşi ambiguu, nenumind, ci sugerând à la manière beat (Allen Ginsberg, Jackson Pollock) cu păienjenişul său de linii intersectate tapiserial. Picturile lui Armand Landh sunt oglinzile sale care-i spun cum este el în această etapă şi pot fi aceste caroiaje bidimensionale căci – cum credea Hans Hofmann – esenţa consistentă arhetipal în semne şi simboluri – echivalenţii picturali ai miturilor experienţei universale. A venit apoi surrealismul care a indicat calea descoperirii lor în subconştient (vezi tabloul narativ despre durerea de cap) – străvechi reziduuri de inocenţă şi puritate primitive în memoria omului modern, sursă de libertate, de instinctual, de fantastic în imaginaţia umană.
Aşa procedează Armand Landh: porneşte de la metoda de liberă asociaţie, aprobă şi reciclează postmodernist automatismul psihic, lăsându-i mâinii dreptul de a se mişca spontan în virtutea acelui flux liber al creativităţii, totuşi controlat prin educaţie estetică, plastică, muzicală, de un biomorfism – repet – ambiguu, deconcentrat, dilatat şi contractat la loc ca-n vocabularul formal al unor Arp, Miró, Pollock (cel cu tehnica de picurare holistă, cu distincţia figură – fond eliminată), dar un Pollock optic, maestru al ambientului reconotat, retridimensionalizat prin asociaţie şi sintetism într-o compoziţie totală, conform metodei nonrelaţionale.
Pop Artul, de care face vorbire explicit Armand Landh, a adus şi ea ceva nou, considerând arta ca rod al contextului pe care i-l alege artistul ca pictură combinată, colaj, ca parodie, ironie, sarcasm, ca artă hazlie menită unui consumerism de tip public internaţionalizat cu repercusiuni uneori înşelătoare (vezi Andy Warhol, Jasper Johns, Roy Lichtenstein, Robert Raushensberg (cu happeningurile lor)) ori neoabstracţioniştii serialişti. Ca şi Kemneth Noland, Armand Landh îşi ia ca problemă relaţia dintre imagine şi cadru, ori ca şi la Frank Stella tensiunea devine maximă pe întreaga suprafaţă a picturii pluriepisodizate analitic.
Şi totuşi cu Wassily Kandinsky în raniţă, Armand Landh e capabil de cotitura spirituală căci este frumos ceea ce provine dintr-o necesitate sufletească lăuntrică. Este frumos ceea ce este interior frumos. Artistul de faţă are ceva de spus, pentru că nu stăpânirea formei este datoria lui, ci adaptarea respectivei forme la conţinut. Şi este astăzi original, evolutiv şi înzestrat.
Dabney Townsend defineşte frumosul ca intrinsec limbajului operei de artă. Definiţia descrie perfect expoziţia de acum a lui Armand Landh care solicită o estetică a receptării şi o alta a interpretării, căci tabloul în sine e un text-interpretare care înlocuieşte adevărul cu jocul şi autoritatea cu spiritul de independenţă.
Iar Richard Schusterman invocă arta în stare vie şi o estetică pragmatistă al căror scop uriaş o reprezintă cultura de masă. Ca şi dânsul, Armand Landh şi-a propus să elibereze socio-cultural arta din exigenţele elitiste rafinate intelectualiste în exces şi să încurajeze arta populară, s-o reabiliteze practic experienţial. Fireşte, demersul i-a reuşit.
– un eseu de Ion Popescu-Brădiceni –
