Din motive lesne de înţeles, istoria poporului român a fost răstălmăcită de unii sau de alţii, adeseori fals şi rău intenţionat, ocolindu-se adevărul despre faptele şi realităţile poporului nostru, mai ales pe cele cu privire la continuitatea şi procesul de formare a poporului nostru pe străvechile sale meleaguri. Şi cum orientările şi schimbările socio-politice de sistem îşi pun amprenta pe toate cele ce înseamnă viaţa şi mersul omenirii, cu atât mai mult asupra istoriografiei, atunci şi rânduielile fireşti ale mediului în care trăim, sunt la fel şi pe nedrept dislocate de la matca lor, evident din obscure interese.
Astfel de permutări şi abordări speculative vădit tendenţioase sunt colportate de ceva vreme chiar de către unii istorici români care, după ce au petrecut mulţi ani prin străinătăţuri, caută să pună la îndoială printr-o serie de teorii false adevărul istoric despre continuitatea românească pe cuprinsul vechii Dacii şi implicit formarea şi dezvoltarea poporului nostru în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Or, la astfel de abordări nu cu cele mai bune intenţii le trebuie şi un răspuns pe măsură, având, în primul rând, la îndemână multitudinea de izvoare şi informaţii istorice-arheologice, numismatice, lingvistice, etnografice, etc., pe baza cărora a fost posibilă reconstituirea istoriei poporului român, permanentă şi etnogeneza sa statală pe aceste meleaguri.
Altfel spus, să nu realizăm încă ce a însemnat pentru istoria poporului nostru, mai cu seamă pentru apărarea fiinţei sale naţionale Burebista şi Decebal – eroii strămoşilor şi strămoşii eroilor neamului românesc? Nici Columna Traiana din centrul Romei, adică actul nostru măreţ de naştere dăltuit în piatră, găsind pe fiecare metropolă în parte şi la mare cinste deopotrivă vitejia dacilor şi românilor, evident şi o bună parte din geneza noastră ca popor pe aceste străvechi meleaguri? În plus, cum să fi uitat atât de uşor aşa-zişii specialişti mărturisirile marelui istoric grec Herodot care, vorbind despre rezistenţa geţilor în timpul expediţiei lui Darius – regele perşilor îi pomenea în scrierile sale ca pe „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”. După cum este o mare greşeală dacă nu o prostie să se fluture încă „teoria imigraţionistă” şi a variantelor sale moderne, folosindu-se încă exagerările anticului Eutropius (exterminarea dacilor în timpul războaielor cu romanii, dar şi al stăpânirii Daciei de către romani, etc.), contrar cercetărilor arheologice care au scos la iveală suficiente dovezi materiale despre prezenţa unei numeroase populaţii dace, care a continuat să trăiască alături sau împreună cu coloniştii romani, atât în secolul II – III d. H., cât şi după retragerea autorităţilor şi armatei romane din Dacia. Iar aici, în legătură cu persistenţa dacică în epoca romană şi după, trebuie arătate, între multe altele o serie de toponime şi hidronime de veche tradiţie şi rezonanţă dacică; oraşe, localităţi, ape, etc. preluate şi păstrare în toată perioada sec. III-VI. După cum sunt la fel de bine reprezentate şi o serie de aşezări, necropole şi tezaure (cca. 300!) ale populaţiei autohtone din aceeaşi perioadă, după cum şi la fel de clare dovezile reprezentate printr-un număr de alte peste 30 de aşezări şi necropole descoperite şi în afara provinciei romane – Moldova, Maramureş şi Muntenia care atestă continuitatea şi romanizarea dacilor liberi, fiind în contact direct cu populaţia daco-romană, fie şi prin pătrunderea de timpuriu a creştinismului în Dacia.
Deci, în ciuda tuturor vicisitudinilor istorice, spaţiul fostei Dacii Romane a fost neîntrerupt locuit, iar în ceea ce priveşte popoarele migratoare care s-au succedat pe acest teritoriu în veacurile IV-IX (sarmaţi, goţi, huni, geopizi, avari, slavi, etc.) documentele arată limpede că acestea nu au nimicit populaţia autohtonă, dimpotrivă au fost interesate să o cruţe pentru a putea convieţui laolaltă şi a beneficia de roadele muncii ei. Iar în acest context apar ca lipsite de temei şi opiniile potrivit cărora autohtonii ar fi fost asimilaţi de migratori. În realitate a avut loc asimilarea unor comunităţi ale neamurilor imigrate de către populaţia băştinaşă daco-romană, superioară atât sub aspect demografic, cât şi al culturii materiale. După cum şi Cronica Maghiară a lui Anonymus, dar şi cronica rusă zisă a lui Nestor (sec. IX-XIII) arată că atunci când ungurii au descălecat în Transilvania, cu intenţia de a o cuceri, ei au avut de luptat aici cu românii statornici şi organizaţi deja aici în voievodate, izvoarele mai sus menţionate, dar şi descoperirile arheologice ulterioare, confirmând existenţa celor trei formaţiuni pre-statale conduse de către Menumorut, Glad şi Gelu.
Aşadar, concluzia principală a celor câteva dintre dovezile care atestă că istoria primului mileniu al existenţei noastre în spaţiul carpato – danubian, mai mult a spaţiului daco-roman, corespunde faptic şi cronologic cu etapa constituirii poporului român, care în ciuda marilor dificultăţi ale vremii şi-a păstrat fiinţa sa etnică, rămânând neclintit şi vieţuind neîntrerupt în vatra strămoşească. Mai exact, timp de secole, noul popor creat prin contopirea dacilor cu romanii – poporul român a trebuit să ducă o luptă îndârjită şi necurmată cu duşmanii pentru a-şi păstra fiinţa, pentru a-şi asigura continuitatea pe teritoriul în care s-a născut şi dezvoltat ca neam şi ţară în această parte de lume.
În fine, ca o completare la cele cu adevăr şi pasiune mărturisite, nu am înţeles de ce chiar unii dintre confraţii de breaslă caută să treacă aşa de bezmetic cu vederea peste sau printre filele de istorie ale acestui popor, făcând abstracţie, şi mai mult decât atât de cei care au fost nu doar pentru neamul românesc, ci pentru mai toată creştinătatea timpului, zămislitorii şi descălecătorii de ţară, dătători de legi şi datini, luptători pentru libertate şi unire deplină, nu în ultimul rând izvoditorii de conştiinţă, cultură şi civilizaţie naţională românească. Iar în memoria lor se cade a ne apleca cu un pios omagiu, reamintind odată cu iubirea şi dragostea de patrie; de Basarabi şi Muşatini, de Mircea cel Bătrân şi Iancu de Hunedoara, de Ştefan Vodă, domn cel mare şi Mihai Viteazul – „marele şi neînfricatul om al Răsăritului”, de Horia, Avram Iancu şi „Domnul Tudor”, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu, cei doi nu doar domnitori români, dar şi personalităţi culturale europene de prim rang, de Al. Ioan Cuza – domnul poporului şi Mihail Kogălniceanu, omul de nădejde şi încredere al epocii sale, ş. a. m. d. De aici şi fireasca logică despre istoria poporului român, cu toate cele ce înseamnă ideea de trecut, ideea de patrie, de independenţă şi unitate naţională pentru care acest pământ este încă frământat de osemintele şi sângele moşilor şi strămoşilor noştri.
Vasile Irod
