Codul Educaţiei are nevoie de profunde şi detaşate analize şi dezbateri punctuale şi obiective. De câteva zile acest act normativ, ce se vrea lege, a intrat în dezbatere publică, pe marginea lui se fac adnotări, completări, observaţii.
Înainte de toate, s-ar fi impus elaborarea a două legi distincte, una a Învăţământului Preuniversitar şi alta a Învăţământului Universitar, şi nu suprapunerea acestora sub formă de Părţi, Titluri, Capitole ale aceluiaşi pachet legislativ, care se întinde pe 309 pagini pe parcursul cărora încercându-se abordarea tuturor aspectelor existente pe cele două mari paliere ce implică instrucţia şi educaţia cu variile lor dimensiuni.
Pe de altă parte, mă întreb cum prin aplicarea reducerii cuantumului de ore săptămânal, stipulat în Codul Educaţiei, elevul/studentul nu va mai fi obligat să înceapă ziua de şcoală la ora 8 dimineaţa, ci, precum în ţările civilizate, măcar la ora 9 chiar la 10 (aceasta în cazul anumitor universităţi)? Vom fi , oare, în stare, vreodată, să întocmim orariile nu după capriciile dascălilor ci după principii psihopedagogice şi medicale? În alcătuirea orariilor în şcoli şi facultăţi trebuie să se asigure o pauză de prânz de cel puţin 1,5-2 ore, pauză în care să nu fie fixată nici o activitate curriculară. Se impune sporită atenţie organizării activităţilor extracurriculare prin oferte atractive, care să antreneze, prin conţinut şi formă, un număr mare de elevi/studenţi, fără ai obliga să participle la acestea, dar evaluarea finală să fie decupată din monitorizarea acestor activităţi voluntare dar cu character general. Privitor la structura anului şcolar , cu repartizarea numărului de ore de studio pe parcursul celor două semestre: cum se va eşalona şi se va realiza şi la noi eşalonarea datei începerii şi încheierii anului de învăţământ, cu amplasarea corespunzătoare a vacanţelor legale, în funcţie de specificul unei regiuni ori a alteia (ca în Germania sau Italia)? Noi, necunoscând realitatea, nu avem în vedere zonele de munte şi nici judeţele cu probleme insurmontabile (deocamdată) pentru copii, familie şi şcoală. Problemele şcolii nu pot fi soluţionate „după ureche”. Codul Educaţiei trebuie să învedereze tactici şi strategii de diminuare a analfabetismului, de încetare a demolării şcolilor. Este o neghiobie să punem şcoala în relaţie cu căsătoria, natalitatea şi sărăcia. Şi aceste fenomene îşi au cauzele lor socio-economice, spirituale, behavioriste, culturale.
Nu spun că acest act normativ, de proporţii, ar trebui revizuit în totalitate, dar în Cod există multe aspecte confuze, neclare, neprecizate, cu posibilităţi de hermeneutizare diverse. Se vorbeşte despre caracterul deschis al învăţământului (Titlul T, Art.21, p.22).
În Cod, acest important principiu are următoarea formulare:,,În învăţământul superior, caracterul deschis este asigurat de lege şi de Carta Universitară”; în învăţământul preuniversitar, „caracterul deschis este asigurat şi de Carta Şcolară”. Formularea este ambiguă, echivocă, menită să încurce lucrurile. Este la fel de confuză formularea care stipulează centrarea învăţământului pe elev, respectiv student, ca principiu inexorabil care trebuie aplicat în profunzimea sa. Acest principiu este detaliat dezlânat în capitolul Beneficiarii Învăţământului (cap.VI, Art.48,p.55). Aici sunt prezentaţi cei trei beneficiari ai învăţământului: beneficiarii primari ai învăţământului preuniversitar sunt elevii, beneficiarii secundari sunt părinţii acestora, iar beneficiarii terţiari sunt comunitatea locală şi societatea, în general. În continuare, în paragraful al doilea, se menţionează că învăţământul preuniversitar este centrat pe beneficiari. Ce să înţelegem de aici: că învăţământul este centrat pe familiile elevilor, pe întreaga populaţie a municipiilor, oraşelor, comunelor şi satelor, pe întreaga societate? Să înţelegem că învăţământul nu mai este centrat pe elev şi că se dizolvă în alte sfere socio-umane?
Cât despre învăţământul centrat pe student, abordările sunt superflue. În cap.VIII, Art.99, p.112 se vorbeşte despre Învăţământul universitar care este un învăţământ centrat pe student şi nevoile acestuia, studentul fiind partener la educaţie. Nu este suficient. Învăţământul va fi centrat pe student atunci când acesta va fi considerat şi partener şi client în relaţia cu cadrele didactice şi, după caz, cu laboranţii, tehnicienii, maiştrii, etc.chemaţi să cultive deprinderile practice ale viitorului specialist în enigmele tehnicii superioare contemporane. De aceea corpul didactic este dator să purceadă, fără zăbavă, la schimbarea radicală a mentalităţii şi la aşezarea efectivă a studentului în centrul procesului educaţional.
Apare, într-o altă ordine ideatică, întrebarea legată de Carta Şcolară versus Carta Universitară (cap.VI, Art,49, p.55): de ce este nevoie ca fiecare şcoală să aibă propria Cartă, aşa cum stipulează codul? Sunt şcolile compatibile cu universităţile? Pe un teritoriu mare în jurul unor oraşe (Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara) există multe universităţi, care, întradevăr, au nevoie de un regulament de funcţionare, numit Carta Universitară. Dar la nivel şcolar? La sute de şcoli vom avea sute de carte !!! Multe dintre ele compilaţii mai mult sau mai puţin inteligente!!! Pe un areal de dimensiunea unei regiuni economice ar trebui să existe 8-12 modele de Carte Şcolare, acestea individualizându-se doar dacă între şcoli există deosebiri semnificative la câţiva indicatori de bază: efectiv, infrastructură,profil instructiv şi vocaţional, limbă de predare etc. Cartele pot fi alcătuite, luând ca punct orientativ categorii de şcoli cu caracteristici asemănătoare, în nici un caz prin atomizare. Să facem ca şcoala să devină biserica devenirii elevate a învăţăceilor noştri!!
Prof.univ.dr.Grigore Drondoe
