Rugăciunea plăcută lui Dumnezeu este cea izvorâtă din iubire. Chiar și atunci când ne rugăm pentru noi înșine se simte în rugăciunea noastră dacă avem iubire sau nu. Dar când ne rugăm pentru semeni, nu ne putem ruga decât din iubire pentru ei. Deși spun unii că se roagă pentru pedepsirea dușmanilor lor, aceasta nu este rugăciune, fiindcă îi lipsește iubirea, locul ei fiind luat de ură. Iar o asemenea rugăciune nu primește Dumnezeu. Semenii noștri au nevoie de rugăciunile noastre și noi de ale lor, ceea ce zice și apostolul: “rugați-vă unul pentru altul ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”(Iac. 5,16). Rugăciunea când este stăruitoare, dovedește credință puternică, iar când este pentru semeni, rugăciunea unește credința cu iubirea. Altul are credință mai puternică, rugăciune mai stăruitoare, viață mai curată și Dumnezeu îl ascultă pentru vrednicia lui, dar și pentru că Îi este plăcută rugăciunea ieșită din iubirea pentru aproapele. Mă gândesc că în momentul de față sunt atâția oameni pe pământ, care mor în suferință, în izolare, neștiuți de nimeni, sau în păcate, și îmi imaginez că ei se înfățișează înaintea lui Dumnezeu fără să fi avut pe cineva de ajutor în viață. Mă gândesc ce sprijin moral, ce mulțumire sufletească este pentru un om care a trăit în mizerie, în singurătate, în prigoană poate, să știe că, în momentul când el apare în fața lui Dumnezeu, este cineva viu pe pământ, care se roagă pentru el, și îmi închipui ce înduioșare poate fi pentru Dumnezeu ca în acea clipă să te rogi pentru fratele tău necunoscut care a trecut dincolo. Orice călugăr înseamnă o viață închinată rugăciunii pentru semeni. Dar nimeni, dacă iubește, nu poate să se roage decât pentru sine. Cu toții ne rugăm și pentru alții. Sunt cazuri disperate, oameni cuprinși de patimi mari, înlănțuiți de diavolul, robiți cu totul alcoolului, desfrâului, urii și răzbunării, lăcomiei, mândriei, necredinței și urii față de Dumnezeu și cele sfinte; aceștia sunt slăbănogi, adică paralizați și neoameni în cele sufletești. Nu mai au noțiunile de bine și rău clare în mintea lor și nu găsesc rațiunea rugăciunii. Pentru ei se roagă cei din jur, care le cunosc drama: mama, tata, soția, soțul, fratele, sora, prietenul și așa mai departe. Ce ne face să alergăm pentru ei la biserică, la preot, sau să ne rugăm noi înșine lui Dumnezeu pentru salvarea lor? Iubirea! Iubirea nu ne lasă să-i părăsim, fiindcă ei nu știu ce fac, pe ei îi conduce diavolul și nu sunt liberi să se roage pentru ei.Când un vehicul este îngropat în zăpadă și înghețat, oricât i-am lovi roțile, nu-l vom putea urni din loc. Însă, dacă turnăm pe roțile vehiculului apă caldă, se vor dezgheța și vehiculul se va urni din loc. Cel paralizat sufletește nu va putea porni pe drumul mântuirii decât cu rugăciunea și iubirea celorlalți. Între iubire și rugăciune există o legătură strânsă: cu cât ne rugăm mai mult devenim mai buni și mai iubitori și, cu cât suntem mai iubitori, ne rugăm mai mult, fiindcă rugăciunea este fapta firească a celui care iubește.
Preot Eleodor Stoichin
