Românul a răzbit veacuri şi lumi vrăjmaşe

207

Ura şi ranchiuna pângăresc sufletele mici şi netolerante, deteriorează gândul bun, făcându-l rău şi neguros, neîndurător, deloc productiv şi sociabil. Ura, vrajba alterează capacitatea eului de a-şi atribui subiectivitatea altuia/altora, alterează tihna sufletească, atât de benefice pentru durata impetuoasă a vieţii. Ura îndeamnă la necugetare şi atrocitate, la nimicnicie şi fapte condamnabile ori tardive regrete.

Fiind lucid că ura şi neîndurarea poartă adevăruri antinomice, românul revine rar şi prudent din somnul cel de moarte, realizează scrupulos că această puternică aversiune poate deveni un viciu de nestăpânit ce poate duce spre răul atroce şi mai apoi plin de remuşcări şi căinţe tardive. Lesne de constatat că românul e tăcut, răbdător cât încape, resemnat şi raţional, îngrijorat şi îngăduitor cu toţi şi în toate. El speră, nostalgic ori ba, la vremuri mai bune, gândeşte simplu dar cu speranţă că ”o să treacă”, ”o să scăpăm şi de mizeria asta”, ”va fi, negreşit, mai bine”, aşteptând, mereu, de la alţii. Şi rar, şi zgârcit de la el însuşi. Ştim că a stat su stăpânirea şi influenţa imperiilor, de la care a rămas mai mult cu deprinderi şi îndeletniciri rele, nefaste, dezonorante chiar, cu supunerea, cu bacşişul, cu peşcheşul, minciuna ori ipocrizia ca împlinire, speranţă şi scaun ergonomic. Cu inteligenţa şi ardoarea lui a răzbit veacuri şi lumi vrăjmaşe a ciuntit sărăcia şi foamea. Cea mai vestită şi necondiţionat-faimoasă şi neproductivă e aceea de a aştepta mereu de la alţii, de a cere, în genunchi, ajutor, de ai flata şi linguşi pe alţii, de a fi mereu preşul celor mari, pe lângă ograda lor impudică, toleranţi, înşelaţi, jefuiţi, folosiţi ca trecătoare şi intermediare ajutoare. Cu câtă râvnă şi însufleţire i-au aşteptat românii pe americani după război! Scopul putea fi lesne pus în evidenţă. Să-i scape de ruşi, de comunişti, de foame şi oprimare, de nesiguranţă şi bâjbâială.
Americanii n-au venit, iar noi ne-am făcut că nu pricepem că interesul şi grija lor, respectul şi frica lor, fie şi formal, era pentru Stalin şi sovietici, nu pentru noi. Cu ei câştigaseră războiul, împărţiseră şi devoraseră prada! Au venit americanii după juma de secol – şi acum, nedisimulat, pentru a-şi înşuruba interesele, neortodoxe, pe cât se pare. Se ştie că Istoria lumii o fac lumii o fac şi ajustează, cum le place, ţările mari potente economic şi militar, cele mici o discută şi hermeneutizează doar. Constatăm neputincioşi cum ţările mari împing ţările mici în hăul subdezvoltării socio-economice punându-le în cârcă umilinţa, sărăcia şi foamea. Pledez pentru o Românie demnă, a românilor isteţi şi pricepuţi. Nu cred că ţara mea poate fi condusă din afară, de alte lifte, călcându-ne cu bocancii slinoşi istoria şi neamul, averea şi inteligenţa, valorile, suveranitatea şi neatârnarea.
Sunt convins că nimeni, de aiurea, un nou Mesia, J.M.Durao Barroso, Angela Merkel ori H. Van Rompuy ori alţi afiliaţi nu pot dicta în acest spaţiu mioritic, sfânt şi sacru pentru noi. Ce să facă aceşti îngeri leviatani?
– mai întâi să mărească salariile, pensiile, alocaţiile de ilegalişti (pardon, revoluţionare sceleraţi) cu peste sută la sută…
– să ridice din cenuşă în fiecare oraş trei fabrici, tot atâtea uzine, mii de locuri de muncă pentru a face să dispară inumanul şomaj…
– să se are şi însămânţeze tot pământul bun de agricultură, pentru a da uitării dictonul şarlatanilr: pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă…
– în a parta zi, să se isprăvească aşa, ca bătând din palme toate autostrăzile şi magistralele de cale ferată, să se gândească sisteme noi de irigaţii şi posibile invenţii care să ne ocrotească de dezastre naturale, de hoţi şi droguri…în ziua următoare, să fie recoltate roadele pământului mănos, chiar înainte de a fi îngrijite, săpate, erbicidate şi atent irigate…Vin două zile libere în care furăm fier vechi şi capace de gură de canal, şină de cale ferată ori cablu, dar mai ales întreg leatul serbează neostoit marea izbândă, desigur, cu făsui cu cârnaţi ori cu sarmale gândite profund de Nuţa din Pleşcoi înaintea încălecării sau ferchizitul Cristian Boureanu şi uite aşa ar putea fi decretată săptămâna de doua zile istovitoare de muncă, când a furat când la mâncat…
Bine-bine, pot fi chestionat, şi semenul nostru ce să facă, unde să se furişeze? L-ar invada plictisul fără niscaiva greve, proteste, fără radio-şanţul verbal din mica şi marea presă… Ar putea urma somnul cel de veci, dar nu cel din urmă…încrezător că, după trezire, vor fi alţii mai buni, mai harnici, mai cinstiţi, mai luminoşi şi mai aplecaţi spre ofurile poporului. Mi se poate imputa că sunt atât de redundant încât nu spun nimic nou. Este o constatare ce nu poate fi tăgăduită. Rememorăm cum percepea fenomenele inegalabilul nostru hermeneut I.L.Caragiale. Ce trâmbiţa Leonida? Ne amintim că şi pe vremea lui era tot republică! ”…republica înseamnă trei măsuri…nu mai plăteşte nimenea bir…feştecare cetăţean ia câte o leafă pe lună, toţi într-o egalitate…” când coana Eftimiţa întreabă, de unde lefuri, dacă nimeni nu plăteşte bir, Leonida articulează aşezat şi sever: ”Treaba statului, domnule, că ce grijă are? E datoria lui să se îngrijească să aibă oamenii lefuri la vreme.” Cam la fel gândim şi acţionăm şi noi, azi. Din păcate, de la Caragiale până azi, am progresat hidos! Cetăţenii, semenii din vremea marelui şi pătrunzătorului classic, aveau o seninătate, o privire mai puţin apăsată, o cinste pe ici, pe colo, o detaşare demnă, un umor naiv şi angajant, rosteau răspicat adevăruri biciuitoare şi cu lungă bătaie.
Zăboviţi la ce şi cum grăiesc neruşinaţii şi ticăloşii de azi, cum gândesc şi cum se îmbogăţesc fariseii şi chiar retardaţii zile. E plină ţara de imorali, corupţi şi sperţari, escroci şi impardonabili bişniţari. Se îmbogăţesc, fără zăbavă Zei din scaunele, ergonomic, pluşate. Priviţi şi vă trec năduşelile ori vă sufocă ororile! Cei de la putere sunt neprihăniţi, curaţi ca lacrima, cinstiţi ca sfinţii, dar cei de alături, semenii lor, tot români, ori unguri şi ei, dar dincolo de ticăloasa şi absurda baricadă politică, sunt hoţii, bandiţii, jigodiile, chiar chiminalii; unii sunt trimişi la puşcărie să-şi ispăşească cutremurătoarele păcate. Alţii bat la uşă cu neprefăcută insistenţă. E posibil să-l vedem după gratii şi pe neica BĂSELU! La opt ani de guvernare tagma jefuitorilor din opusa putere acuză, cu neobrăzare, noua putere – instalată acum câteva luni – de incapacitate, de devalizarea şi ruinarea ţării! Să auzi, să vezi şi să nu crezi! Cum pot fi semenii noştri atât de plini de ură şi porniţi pe vrajbă şi dispreţ faţă de cei de alături? Cum de s-a cuibărit ura noastră cea de toate zilele, incomensurabilă şi abominabilă, inhibantă şi josnică? Cu profund temei Simion Mehedinţi atenţiona că: ”Uura e un venin care slăbeşte şi ucide mai întâi pe cel care urăşte,-fie că e vorba de un om, fie că patima s-ar întinde asupra unui neam întreg.”
Aceste coordonate umanist-iluministe sunt rostite, într-o formă densă şi limpede şi de Nicolae Iorga: ”Urile mari ucid sau se ucid!” Nu ştiu dacă în acest neam a existat atâta ură! Şi un război, vrednic să dispară, măcar pentru o vreme şi să dăltuim visul poetic-inspirat al lui Adrian Păunescu:
”Să fim oameni, pentru oameni,
Mai curaţi, mai calzi, mai buni
Şi să fim mereu aproape
Ca români, pentru români.”
Trebuie să redevenim oameni adevăraţi, cuviincioşi, să ne respectăm pe noi, valorile şi ţara. Ura îşi are ticăloşiile ei animalice, exagerările şi vicleniile ei abominabile, penale, puşcăriabile chiar. Ura este un atavism războinic, ea este catalizată de nedreptăţi, derapaje şi tulburări socio-economice între oameni. Mârşavii făptuiesc răul şi trezesc ura cumplită.
Prof.univ.dr.Grigore Drondoe

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here