Oriunde în lume constituirea civilizaţiei moderne este condiţionată de asigurarea unui sistem de învăţământ durabil şi performant. Este şi cazul României, iar secolul XIX este piatra de hotar care marchează începuturile şcolii ştiinţifice româneşti, constituindu-se şi un cadru istoric favorabil prin dobândirea independenţei de stat(1877-1878), înfăptuirea Unirii Principatelor-Moldova cu Ţara Românească(1859) şi desăvârşirea statului naţional unitar român, la 1 Decembrie 1918. De aici a apărut şi nevoia unei evoluţii ascendente în organizarea şi dezvoltarea economică a ţării, intensificarea investigării resurselor naţionale de orice fel, dezvoltarea transporturilor şi nu în ultimul rând crearea şi organizarea unui sistem de învăţământ adecvat cerinţelor unei Românii moderne.
Şi astfel, între multe altele, să nu uităm că în secolul trecut s-a constituit învăţământul superior românesc, înfiinţându-se universităţile de la Iaşi-1860, Bucureşti-1864, la Cluj-1872, dar şi alte instituţii de învăţământ precum Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, Şcoala Superioară de Poduri şi Şosele, iar la 1866 a luat naştere Academia Română, dar şi alte societăţi ştiinţifice de specialitate (agricultură, geologie şi geografie, bacteriologie etc. Mai mult decât atât, încă din ultimele decenii ale secolului XIX, oamenii de ştiinţă români devin participanţi activi la manifestările cultural-ştiinţifice internaţionale, inclusiv prin lucrările publicate; Marele Dicţionar Geografic al României (1898-1902) sau întâiul Tratat de bacteriologie din lume elaborat de Victor Babeş, precum şi realizarea unor lucrări de înaltă tehnicitate, în avangarda performanţelor mondiale (vezi podul de peste Dunăre de la Cernavodă, 1890-1895, operă a inginerului şi arhitectului Anghel Saligny). Şi este de subliniat că oamenii de ştiinţă români erau adesea nevoiţi, cum mărturisea Petru Poni ”să lucreze mai întâi pentru a-şi crea baza şi mijloacele de studiu”, depunând eforturi considerabile în a pune bazele unor laboratoare de cercetare, biblioteci, catedre, săli de studiu, observatoare etc, pentru ca într-un final al muncii depuse să se poată înscrie în rândul personalităţilor ştiinţei, tehnicii şi culturii universale, cu realizările lor de excepţie. Altfel spus, fără aceşti oameni, care au răspuns comenzii istoriei, nu s-ar fi perpetuat şi ridicat pe o treaptă superioară, însuşirile, aptitudinile şi realizările tradiţionale ale poporului român.
Iar şcoala timpurie românească va lansa, ca un arc peste timp pe ctitorii şcolii ştiinţifice de mai târziu, în strânsa legătura cu nevoile ţării şi neamului românesc, reamintind între alţii şi pe Ion Ionescu de la Brad (agronomie), Constantin I. Istrati (chimie), Grigore Cobalcescu, Grigore Ştefănescu, Simion Mehedinţi (geografie), Dragomir Hurmuzescu (fizică), Gheorghe Titeica (matematică), Victor Babeş, Ioan Cantacuzino şi Gheorghe Marinescu (medicină), Emil Racoviţă şi Grigore Antipa (biologie), Gheorghe Duca şi Elie Radu(tehnică) etc. Şi pentru că am vorbit până acum aproape exclusiv despre bărbaţi, avem datoria patriotică şi morală de a scoate în evidenţă şi contribuţia femeilor la ridicarea prestigiului învăţământului românesc, al ştiinţei, tehnicii şi culturii, cu precădere în medicină, arhitectură, chimie şi biologie, dar şi în alte domenii de activitate. E suficient să amintim, bunăoară, de acad. Ana Aslan cu realizări remarcabile în gerontologie, pe Elena Nenitescu şi Raluca Ripan, cu cercetări ştiinţifice de primă mână în chimie, Maria Zaharescu cu o primă teza de doctorat în istorie, încă din 1883, iar în medicină-chirurgie Maria Cratunescu susţine şi obţine doctoratul la Paris, abordând cu succes teza cu privire la cancerul uterin. După cum, poţi să nu vorbeşti laudativ de Sarmiza Bilcescu Alimanisteanu care devine tot la Paris, în 12 iunie 1890 prima femeie doctor în drept din lume, dar şi de fiziciana de renume internaţional-Ştefania Maracineanu, elevă a Mariei Curie? În fine, dar nu în ultimul rând, nu trebuie să uităm nici de femeile aviatoare-Elena Stoenescu Caragiani şi de Smaranda Braescu, care prin performanţele lor deosebite au adus ţării noastre o glorie înscrisă în analele de aur ale aeronauticii mondiale.
Iar dacă din cele de mai sus prezentate nu reuşim a convinge ieşirea ştiinţei şi culturii româneşţti din anonimat, atunci e bine să ne reamintim, aşezându-i la loc de frunte şi pe Spiru Haret-matematician, mecanician, astronom şi psiho-pedagog de talie mondială, cu trei teze de doctorat susţinute la Sorbona, în Franţa, şi unul dintre fondatorii principiilor de bază ale învăţământului românesc şi european modern. După cum la fel de străluciţi au fost şi alţi savanţi români, cu descoperiri remarcabile în domeniul ştiinţelor matematice-David Emmanuel, Traian Lalescu, Simion Stoilov, şi alţii. Ori în domeniul fizicii nucleare sau a câmpului magnetic (magnetonul atomic), se poate vorbi pentru perioada anilor1929-1935 de multilaritatea şi originalitatea lui Ştefan Procopiu şi Alexandru Proca, de electroscopul modern cu ecran electrostatic realizat în premieră de Dragomir Hurmuzescu, în vreme ce fizicianul clujean Augustin Maior a revoluţionat în 1905-1906 sistemul de telecomunicaţii din ţara noastră, inventând şi telefonia multiplă, iar Horia Hulubei-organizatorul primului Institut de fizică atomică la Bucureşti, a reuşit să obţină şi primele spectre din lume de raze X în gaze. Apoi, nenumărate sunt şi contribuţiile biologilor români la patrimoniul mondial, menţionându-i aici pe Emil Racoviţă care avea să întemeieze o nouă ştiinţă-biospeologia, elaborând între multe altele şi teoria despre evoluţia speciilor, pe Grigore Antipa-hidrobiolog cu numeroase cercetări şi descoperiri în dinamica structurală a biosferei, în vreme ce în muzeologie a inovat ”dioramele biologice”, fiind considerat şi un precursor al oceanografiei. În plus nu trebuie omişi nici savanţi români-inventatori ai ştiinţei şi tehnicii aplicate, cu precădere din perioada între cele două războaie mondiale şi anume: Henri Coandă-unul din întemeietorii aviaţiei cu reacţie, Ghe. Emil Palade-laureat al premiului Nobel, cu importante descoperiri în domeniul ultrastructurilor celulare etc.
Şi ceea ce este important a se reţine că, în ciuda tuturor greutăţilor vremurilor trecute, cu precădere de factură materială, a fost posibilă în bună măsură continuitatea şi progresul învăţământului românesc de toate gradele, diversificarea specializărilor pe domenii de activitate, făcând posibilă nu doar pregătirea de cultură generală şi profesională, dar şi cultivarea şi promovarea elitelor, ceea ce va situa România în primele rânduri în lume.
Dovadă că, dincolo de elocventele exemple oferite până aici, din sânul acestui popor harnic şi talentat s-au mai ridicat şi alte mari personalităţi din varii domenii; educaţie, artă, muzică, literatură, teatru etc. Deci se merită să fie menţionate şi în aceste privinţe câteva nume ilustre: Virgil Madgearu (socio-economie), C. Rădulescu Motru şi Lucian Blaga (filosofie), Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan (istoriografie), Sextil Puscariu şi Alexandru Graur (lingvistică), Mihai Eminescu-luceafărul poeziei româneşti, George Coşbuc, inegalabilul dramaturg I.L.Caragiale, Liviu Rebreanu-recunoscut pentru “frescele lui sociale”(literatură), George Călinescu şi Tudor Vianu (teoria şi istoria literaturii) etc. De asemenea, realizările deosebite din domeniul artelor sunt legate fără îndoială, de alte nume celebre precum: Petre Antonescu şi Duiliu Marcu (arhitectură), Constantin Brâncuşi- părintele sculpturii moderne, binecunoscut în lume şi prin tripticul de la Tg-Jiu- Coloana Infinitului, Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului, ridicate în memoria eroilor, dar şi perenităţii tradiţiilor neamului nostru românesc (sculptură), George Enescu şi Dinu Lipatti (muzică), Tudor Muşătescu, C. I. Nottara, Tony Bulandra, Maria Filloti (teatru), N.Tonitza, Th.Pallady, N.Grigorescu (pictură).
Aşadar, am simţit nevoia de a sublinia, fie şi prin sumarele exemple oferite, ca România a fost şi rămâne o ţară activă şi contributoare la dezvoltarea şi progresul culturii, ştiinţei şi civilizaţiei în spaţiul carpato-danubiano-pontic, dar şi universale, combătându-i cu vehemenţă pe nihiliştii şi detractorii de profesie, ce nu pierd nici un moment ocazia de a arunca cu tot felul de invective de rea-credinţă şi jigniri la adresa nivelului de înţelegere şi cunoaştere, de creaţie, cultură şi civilizaţie a poporului român. Şi chiar dacă sunt nevoit să mă repet, trebuie să mai spun, pentru autentificare, că la îmbogăţirea patrimoniului nostru naţional au contribuit la rându-le toate generaţiile, perpetuându-se astfel statornicia şi existenţa neamului românesc pe aceste meleaguri, de mai de 2000 de ani încoace. Iar printre cei care au relatat despre multe astfel de adevăruri, s-au numărat şi o serie de autori ai antichităţii, reamintindu-i aici pe Herodot, Platon, Suetoniu, Strabo, Dio Casius şi Ovidius, totul despre civilizaţia geto-dacilor. Or, însumându-le, realizările de vârf obţinute de înaintaşii noştri în mai toate domeniile de activitate, nu numai că ne dau măsura mândriei de neam, dar şi imboldul şi speranţa că România va continua să se integreze pe mai departe în primele rânduri ale culturii şi civilizaţiei universale.
Dar cu o condiţie esenţială; de reaşezare legislativă morală şi materială, durabilă şi normală a sistemului naţional de învăţământ, educaţie, de cercetare şi cultură, în raport cu nevoile, interesele şi priorităţile de dezvoltare şi progres ale societăţii româneşti. Şi răspunderea cade în primul rând pe seama celor ce sunt şi vor fi mandataţi de popor să conducaă şi să rânduiască cum se cuvine treburile ţării, cultivând şi încurajând înainte de toate performanţa, valorile şi elitele neamului. O cere memoria înaintaşilor şi pământului nostru românesc, închinându-ne până la urmă cu toţii viaţa aceluiaşi ţel, după cum un alt mare învăţat al vremurilor trecute-Gh. Ionescu-Sisesti scria că ”ostenelile noastre nu sunt decât o verigă dintr-un lanţ. Aceste osteneli rodesc unele îndată, altele mai târziu…dar e necesar şi obligatoriu să asigurăm o rodnică şi continuitate dezvoltării ţării”. Numai aşa vom scăpa şi neîntinaţi de răutăţile lumii, dar îndatoritori pământului strămoşesc şi deopotrivă împliniţi spre mai bine, în nestimata şi frumoasa noastră Românie.
Vasile Irod
