România, săraca ţară bogată . . .

România, cum dealtfel şi alte state din Estul Europei s-au cam fript cu aderarea la U.E. Iar un sondaj recent, scoate la iveală faptul că ţările respective s-au şi prins de „avantajele” integrării, în vreme ce altele din afara spaţiului Uniunii nu se mai prea înghesuie, a adera la atât de mult lăudata construcţie europeană. Şi argumente contra sunt destule, fiind spulberate speranţele, vizavi de o apropriere a dezvoltării lor economice şi ridicării standardelor de viaţă la nivelul Lumii Occidentale.

Or, pentru a lămuri aceste lucruri, nici nu e nevoie să luăm exemple din altă parte, găsindu-le din belşug la noi în România, unde avem a constata decalajul economic evident, adâncindu-se în negativ tot mai mult pe zi ce trece. De unde şi întrebarea firească, de ce a trebuit să facă România atâtea sacrificii, atât înainte de 2007, cât şi după această dată a aderării, dacă după enormele eforturi –  economice, financiare, militare, de administraţie publică, etc nu a obţinut şi rezultatele scontate? Dimpotrivă, situaţia economică şi socială a ţării se înrăutăţeşte văzând cu ochii, în ciuda oricărei propagande şi a „optimismului” clamat de către  tot felul de aşa zişi specialişti şi analişti, dinăuntrul şi din afara României.
Până la urmă, băgăm de seamă că totul se datorează interesului individual şi general al celor din Occident pentru oportunităţile ce au putut fi oferite de ţara noastră, motiv pentru care, am fost obligaţi practic să distrugem economia, ori să vindem ce mai avem pe ici pe colo la preţuri de nimic, izolându-ne prin toate mijloacele de lumea de dincolo de fruntăriile Europei. În schimb, ne-au transformat ca ţară într-o imensă piaţă de desfacere pentru produse venite de la ei, ne-au confiscat resursele naturale şi de materii prime, pricopsindu-se pe ici pe colo cu ceva parcuri industriale sau firme pentru produse semiprelucrate ce nu aduc cine ştie ce folos, şi în niciun caz valută adevărată pentru România. Inclusiv agricultura – ramura economică, care printr-o revigorare tehnologică şi o dezvoltare intensivă, ar aduce suficiente resurse financiare ţării noastre, este la rândul ei vizată de străini, iar faptul că mafia europeană deţine prin cumpărare la un preţ de chilipir circa 25% din suprafaţa arabilă a ţării şi peste 10% din fondul forestier, la care se adaugă în cârdăşie, cozile de topor din interior, ne determină a fi extrem de îngrijoraţi la ceea ce va însemna un adevărat dezastru într-un viitor foarte apropiat şi în această privinţă.
Şi ne mai mirăm de ce România a ajuns să aibă datorii cu carul, guvernele să aibă tot mai puţini bani pentru învăţământ, sănătate, armată, ordine publică, pentru investiţii, pensii şi salarii, infrastructură etc. Altfel spus, neputând sau nefăcând nimic care să conţină valoare adăugată, nu facem altceva decât se ne menţinem în acelaşi cerc vicios al incapacităţilor de plată, apelând mai tot timpul, fie la împrumuturi de la băncile străine, fie la mila băncilor din ţară, trăind de azi pe mâine în aceleaşi nevoi şi în multă, multă sărăcie. Bunăoară, luând chiar judeţul Gorj ca exemplu, cunoaştem bine ce au însemnat aici locurile de muncă pentru zecile de mii de gorjeni din marile unităţi economice de odinioară. Practic, toată forţa activă de muncă era angajată în producţie sau în alte domenii de activitate, se lucra realmente pe profit, cu export masiv la preţuri adevărate. Astăzi, în locul unităţilor productive  desfiinţate, zac ruinele, bălăriile şi şerpăriile domină sumbrele peisaje, iar dezastrele continuă, întrebându-ne cu îngrijorare, dar şi cu revoltă, oare până când? Cam asta este situaţia în Gorj, dar nici în alte zone ale ţării, inclusiv în Bucureşti situaţia nu este mai brează. Pentru că, pretutindeni în ţară, au fost desfiinţate marile platforme industriale, având unităţi de producţie şi de tradiţie din domeniul metalurgiei, chimiei şi petrochimiei, construcţiilor de maşini şi utilaje tehnologice, textilelor şi confecţiilor, materialelor de construcţie, cooperaţiei meşteşugăreşti ş.a.m.d. Pe ici, pe colo dacă s-a mai ridicat ceva, interesul a fost tot pentru străini care,  în locul industriei şi-au plantat mallurile, hipermarketurile, reprezentanţele sau clădirile pentru birouri, precum şi aşa zisele zone rezidenţiale, convinşi că toate acestea sunt cele mai bune oportunităţi a ne vinde de toate din economia lor, atât timp cât românii mai au ceva rezerve de bani puse deoparte. Iar aceste lucruri se vor întâmpla până când însăşi occidentalii vor constata la un moment dat că nu le mai putem cumpăra mărfurile, spunându-le p’aia dreaptă, că nu mai putem şi că ne merge din ce în ce mai rău. Or, atunci ne temem că va fi prea târziu, românii risipindu-se tot mai mulţi în cele patru zări, în vreme ce ţara va rămâne pur şi simplu mai mult decât o colonie, în mâna străinilor.  Este şi motivul pentru care noi, „nostalgicii”, nu vorbim prostii, ci tragem permanent semnalul de alarmă, că de nu ne trezim încă din prea-lunga somnolenţă, România va fi aruncată definitiv în prăpastie, fără nicio altă posibilitate de salvare.
Vasile Irod