România este tot pământul unde se vorbește și se simte românește!

153

În anul Centenarului Marii Uniri, dincolo de manifestările cultural-artistice organizate întru cinstirea sfântului moment al reîntregirii României, istoricii și alți specialiști din domeniul cercetării științifice, nu ostenesc a răspunde oricăror contestatari din interiorul și din afara țării care, exagerând sau omițând tendențios adevărul istoric, aruncă propagandistic în spațiul public tot felul de opinii ciudate despre trecutul și istoria poporului român.
Este și motivul pentru care, în ceea ce mă privește, să pun în discuția cititorilor, de o bună perioadă de timp, o serie de teme desprinse din momentele de referință ale existenței și trecutului glorios de luptă a poporului nostru, pentru emancipare, independență și unitate națională. Iar celebrarea Centenarului Marii Uniri îmi dă în continuare posibilitatea unor alte abordări, esențială și cred eu lămuritoare în cunoașterea vechimii numelui de România și evident a obârșiei denumirii, atribuit spațiului actual al țării noastre. Și în primul rând, pentru cei care au pritocit ideea siglei 100 și dedesubt România, considerând a fi complet greșită, ceea ce ar da apă la moară celor care au interesul să insinueze tot felul de bazaconii și chiar o fac când vine vorba de vechimea poporului român. Or, corect ar fi fost ca pe sigla Centenarului să scrie 100 și dedesubt Marea Unire, făcându-se astfel delimitarea dintre vechimea noastră ca popor pe aceste meleaguri și momentul reîntregirii țării, în plină epocă modernă. Altfel spus, România nu are 100 de ani, cum încearcă unii să-i prostească pe naivii de aiurea, susținând că alte seminții s-au așezat pe aici în urmă cu peste 1000 de ani, revendicându-și astfel limba și teritoriul pe o bună parte din teritoriul țării noastre de astăzi. Numai că lucrurile sunt deja lămuritoare pentru orice ființă umană de bună credință, iar răspunsul nu poate fi decât unul singur, atât istoric cât și filologic numele de România provenind fără nici o îndoială din limba Latină. Este adevărat că numele oficial al țării noastre are o formă modernă, similar ca organizare și proces istoric în derulare cu alte națiuni, cu atât mai mult din spațiul nostru european, dar vechimea spațiului în care locuim și astăzi are o considerabilă vârstă, venită din evul mediu, numele de Rumânia, circulând în paralel cu denumirea de Valahia sau Vlahia, adică unul și același teritoriu unde s-a născut poporul nostru, numindu-se pe sine rumâni (români) și vorbind limba românească. Și sunt suficiente dovezi care atestă etnogeneza și vechimea încă de la începutul mileniului II, d.Hr. cu deosebirea că străinii numeau pe români vlahi (vlasci, volohi, olahi, sau ilaci), cele două denumiri-etnonim și exonim, apărând de altfel simultan, așa cum o dovedesc și izvoarele istorice, denumirile de rumâni (români) și vlahi însemnând populația românească care trăia în ținuturile României de astăzi.
Cât despre coagularea națiunii române se poate vorbi mult mai târziu, fenomen întâlnit de altfel în tot spațiul Europei Centrale, dar alcătuiri organice și formațiuni prestastatale au existat, acestea precedând formarea națiunilor de sine stătătoare, mai exact statele naționale. Așa că orice voce revizionistă din aceste vremuri tulburi pentru România, prin care se încearcă a acredita ideea inexistenței prezenței românilor, bunăoară, în spațiul carpato-panonic, înainte de venirea ungurilor în această regiune, este sortită eșecului, de vreme ce însuși cronicarul maghiar Simon de Keza sau Anonymus, atestă cu totul altceva, vorbind de prezența românilor și formelor lor de organizare în Transilvania, cu mult timp înainte de venirea ungurilor. După cum știri similare desprindem și din izvoarele ruse, bulgare și poloneze, mai exact amintindu-se de primele formațiuni statale românești încă din sec.IX-XI. De altfel, din aceleași surse istorice, dar nu numai, avem informații clare și despre cnezatele, voievodatele și “țările” românești existente și în afară lanțul carpatic, pentru că cea mai autorizată voce a istoriografiei românești, savantul Nicolae Iorga să lămurească mult mai târziu, științific și definitiv lucrurile, sintetizând că “Țara Românească era și Moldova și Muntenia și Ardealul”. Iar când descrie și vorbește de Țara Românească, reputatul nostru istoric mai subliniază că aceasta este și înseamnă “tot pământul locuit de români”. În plus, considerațiile și concluziile lui N. Iorga, veneau și în urma numeroaselor sale peregrinări prin toate provinciile românești, adeseori cercetând la fața locului izvoare și documente reieșite inclusiv din înscrisurile originale ale cancelarilor și notarilor publici, ale bisericilor și, nu în ultimul rând, ale diferitelor persoane și categorii sociale, ceea ce aveau să dea adevăr și credibilitate despre existența, organizarea, modul de viață, vechimea și continuitatea poporului român pe aceste meleaguri. De altfel, N. Iorga, avea să fie un brav exemplu și deschizător de drumuri pentru întreaga noastră cercetare istorică modernă, făcându-ne plăcere să reamintim aici și numele altor mari istorici, cu o contribuție deosebită la cunoașterea trecutului și istoriei țării noastre, anume: A.D.Xenopol, Grigore Tocilescu, D. Berciu, Andrei Otetea, Petre. P. Panaitescu, Vasile Pârvan, Constantin și Dinu Giurescu, Constantin și Hadrian Daicoviciu, Emil Condurachi și Zoe Petre, Ștefan Pascu, C.S. Nicolaescu-Plopșor, Florin Constantiniu, Răzvan Teodorescu, ș.a.m.d. Fiecare și toți laolaltă, nu au precupețit niciun efort pentru a pune în valoare adevărul istoric despre neamul românesc, de la începuturile sale și până aproape de zilele noastre, subliniind cu precădere statornicirea înaintașilor noștri în spațiul carpato-danubiano-pontic, în ciuda multiplelor vicisitudini întâmpinate de-a-lungul istoriei. Așadar, răspunzând la întrebarea de unde vine numele de România și cât de vechi este, concluziile marilor noștri istorici sunt unanim convergente pentru întreaga perioadă de formare a limbii și poporului român, într-un proces de continuitate (sec.V-XIII), inclusiv cu formele de organizare prestatală, premergătoare formării statelor feudale românești și mai departe acei pași hotărâtori spre finalizarea procesului de formare și maturizare a națiunii române moderne (sec.XIV-XIX). Iar dacă găsim și nume locale de țări românești precum Valahia, Țara Brodnicilor, Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Maramureșului, Zarandului, Năsăudului șamd. Trebuie să înțelegem că aceste “țări”, cu formele lor de organizare locală, erau teritorii în care trăiau românii, în general liberi de obligații medievale și care integrate marilor provincii românești, au fost și sunt parte din România. Dar, revenind la simbioza comună și la vechimea poporului nostru, iată, bunăoară ce reiese din Cântecul Nibelungilor (o imensă culegere germană de legende istorice și literare), anume că “la nunta lui Attila și Crimhilda a participat ducele Rumun din Țara Vlahilor”, știre din care se desprinde cu probabilitate că evenimentul s-ar fi petrecut în sec.IV, d.Hr., dar ceea ce ar fi imposibil, pentru că poporul român s-a desăvârșit în sec. IX-X. Dar, din acea relatare ne rămâne un lucru foarte important referitor atât la vechimea, cât și la denumirea înaintașilor noștri. Adică, episodul respectiv din acea epopee, care amintește de un om din Țara Vlahilor, rămâne o dovadă în plus, care arată existența românilor în acele îndepărtate vremuri, atât numele de Rumun, cât și cel de Țara Vlahilor, ne așează statornicia ca popor, descendent din daco-romanism pe aceste străvechi meleaguri. Și argumentele pot fi continuate, pentru că din afirmații la fel de veridice, exprimate prin cercetările și scrierile marilor noștri istorici mai pomenesc faptul că la început de ev mediu timpuriu (sec. VIII- IX) documentele vremii vorbeau de Româniile populare, adică țări locuite de români, vorbitori de limba latină, trăgând astfel concluzia, după cum spunea răspicat și N. Iorga, că Țara Românească a fost tot timpul pământul locuit de români. Din păcate, soarta lor avea să devină puțin mai târziu una dramatică, din pricina năvălitorilor și cuceritorilor veniți de aiurea și dacă luăm, bunăoară doar Transilvania, atunci trebuie să aruncăm ocară românească și asupra bisericii catolice, mai exact a papei, care au sprijinit nemijlocit politica de cucerire a regilor arpadieni în teritoriile învecinate, cu precădere în Transilvania, unde românii erau declarați schimatici, eretici, sau păgâni, pentru simplu motiv că religia lor era de factură bizantin-ortodoxă. Or, de aici, aveau să se tragă toate marile necazuri pentru românii trăitori de veacuri în această parte de Românie, consecințele nefaste, însemnând în primul rând decăderea din drepturile lor patrimoniale și supunerea unor legi descreționare și transformarea populației românești într-o masă de iobagi.
După cum avem informații și despre românii din Țara Valahiei și anume este vorba de un preot ungur Stefan Szanto, care prin sec.XVI, referindu-se la Romaniola cerea papei să înființeze la Roma colegii și pentru Valahia Inferioară care este vecină cu Transilvania și care în opinia lui N. Iorga, unanim recunoscută în spațiul istoriografiei noastre, dar nu numai, era unul și același teritoriu locuit de români, adică Țara Românească de Jos sau Romaniola. Și cu atât mai ușor de înțeles încât același preot preciza că ”Romaniola se numea odinioară Dacia”, ceea ce ne întărește și convingerea că încă din sec. XVI avem atestat numele de România sau Rumania, cel puțin pentru partea sud-extracarpatică a țării noastre de astăzi. Chiar am spune mai mult decât atât, întrucât din unele scrieri slavone reiese denumirea de Rumanie, în sec. XV, unde limba vorbită era româna (rumana). De altfel, despre limba română veche vorbea, după cum am văzut și preotul ungur Ștefan Szanto, spunând că “locuitorii din Dacia de odinioară vorbesc limba italică coruptă pe care italienii o puteau înțelege”. Deci, fie și din aceste puține mărturii se poate ușor înțelege că numele de Țara Românească este sinonim cu numele de România, cu deosebirea că în primul caz denumirea este una tradițională, iar în al doilea caz avem denumirea modernă, adică România de astăzi. Inclusiv formele de organizare, în procesul lor de dezvoltare și modernizare au un traseu neîntrerupt, găsind pe fond multe similitudini de genă autohtonă, românească. Iar în această privință, stau dovadă, în primul rând, obștile ca formă tradițională de organizare, prezente și astăzi, în special în viața satului și în instituțiile monahale, găsindu-și pe deplin utilitatea. După cum mica și marea propietate și-au recăpătat trebuința, dar cu valențele de eficiență economică într-o Românie modernă. Și exemplele pot continua, cu respectarea adevărului istoric, întrucât sunt încă suficiente dovezi pentru a demonstra rumanitatea și romanitatea, etnicitatea, libertatea și demnitatea, apărându-ne cu dragoste și iubire de țară, ființa națională. În același timp nici nu trebuie să exageram în afirmațiile noastre, subliniind în a le spune românilor doar că nu suntem nici mai vechi, nici mai buni decât alții, în schimb să cunoaștem adevărul despre trecutul neamului, protejându-ne cum se cuvine drepturile și existența, unitatea și credința ca popor în această parte de lume.
Din păcate, se vede treaba că și în zilele noastre forțe oculte, din interiorul și din afara țării acționează cu o perfidă dușmănie împotriva statalității și unității României, o dovadă mai mult decât îngrijorătoare fiind starea de dezbinare și haos care domnește astăzi, peste tot în țara noastră. Și totul pleacă de la vârfurile de putere și decizie ale statului român, de la o clasă politică dementă și iresponsabilă, care urmărindu-și doar interesele meschine, nu încetează lupta internă fratricidă, aruncând țara într-un permanent război româno-român. Nu în ultimul rând, presiuni enorme ne apasă din afara granițelor, urmărindu-se, fără niciun fel de îndoială, infeudarea și supunerea definitivă a României intereselor străine. O mare parte de vină ne revine și nouă, românilor, căzând mereu pradă manipulărilor propagandistice și a unor naivități irecuperabile. Altfel, cum să mai înțelegem toată această bălăcăreală și ură, care ne macină și ne dezbină într-o explozivă stare internă de nesiguranță, cu grave insinuări și abateri chiar în anul sfânt al Centenarului Marii Uniri. Și se pune o întrebare cu un răspuns atât de simplu și anume, să-și fi pierdut românii simplitatea sinceră, omenia și buna înțelegere dintre ei, ajungând astăzi în situația de a-și turna mereu cenușă în cap? Pentru ce și pentru cine, iresponsabili și inconștienți în obligațiile lor la ceea ce ar trebui să lase o bună moștenire la cei care vin după ei? Chiar atât de mult ne-am pierdut rațiunea și înțelepciunea încât ignorăm cu o mare rușine națională trecutul și pe eroii neamului? Este și motivul pentru care aș dori să închei cu acele cuvinte rostite de Mihail Kogălniceanu, ca un îndemn la ceea ce ar trebui să rămână de-a-pururi un îndemn la loialitate, demnitate și iubire față de țară și neam, legitimându-ne cu mândrie: ”Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare(…) suntem o națiune liberă și independentă”. După cum, Avram Iancu scria în testamentul său politic, în fapt întregul crez și ideal al vieții și luptei sale de martir: “Ultima mea voință. Unicul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea fericită, pentru că după puteri am lucrat până acum…” În fine, N. Iorga referindu-se la împlinirea idealului Marii Uniri și la ideea Daciei Românești, îi îndemna pe toți românii, spunând: ”Lucrarea secolelor pentru făurirea României tuturor românilor se împlinea… Opera o avem înaintea noastră, întreagă. Ea se dăruiește… României care va fi, României care trebuie să fie, pentru a o păstra și dezvolta… și oricum să fim noi chiar, ea va rămâne totuși, în hotarele ei, veșnică de veșnicia lucrurilor firești, pe care oamenii nu le pot primejdui și vremea nu le poate distruge. Marea Unire va dăinui, în ciuda invidiei și a urii pe care le trezește și le va hrăni la dușmanii noștri seculari…”
Așadar, este bine de luat aminte, cinstindu-ne trecutul și faptele glorioase ale înaintașilor, apărându-ne cu toată puterea ființa națională, iar celebrarea Centenarului reîntregirii țării noastre să însemne pentru români un veșnic semnal al redeșteptării sentimentului patriotic și un simbol de armonie și continuitate firească pentru întreaga suflare română, spre mai binele, împlinirile și fericirea generațiilor noastre, care ne urmează. LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
PROF. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here