Nevoia de oameni cu frica lui Dumnezeu, cu toate că Domnia Sa nu are în vocabular acţiunea negativă, este tot mai mult simţită în România. La o astfel de concluzie nu este greu de ajuns. Nu trebuie decât să faci câţiva paşi prin judeţe, oraşe sau sate şi temele dezamăgirii te întâmpină cu oferte din cele mai diverse, fie că e vorba de planul politic ori civic.
Domeniul neînţelegerilor este atât de bogat, încât realizezi că fiecare este în luptă cu fiecare. O stare conflictuală plenară căreia îi revine ingrata misiune de a pune ordine în dezordine.
Noi, românii, de mai multe generaţii, trăim într-o patrie roasă de o criză permanentă care a avut diverse accente de-a lungul timpului, ba economice, ba politice, în aşa fel încât harababura de acum din planul mondial, nu ni se pare o noutate.
Învăţat cu greul, românul, poate trece peste toate, se tot spunea, dar ce te faci când trebuie să treacă, peste minciună, necinste şi prostie, boli care intrate în metabolismul social crează subiecţi imuni la principiile sănătoase ale moralei şi eticii umane. Din păcate nu de medicamente are nevoie societatea noastră, ci de medici oneşti, profesionişti şi români adevăraţi, pentru că cei de acum acţionează parcă în sensul salvării tesutului infectat prin extirparea celui sănătos (când spun medic, să fie clar că mă refer la politicienii şi demnitarii, cei care ocupă fotoliile legislative şi executive din imensul aparat instituţional).
Prin urmare, dacă ne întoarcem puţin în timp, la declaraţia preşedintelui Traian Băsescu cum că societatea românească nu are nevoie de filosofi, realizăm că este o concluzie ciudată, desigur, mai ales dacă faci un tur de orizont al stării de fapt în care se află România. Adică ce nevoie avem noi de dragoste, de înţelepciune, de moşire a cuvântului, de preceptele morale şi etice sau logice. Să înţelegem cumva că prea multă teorie despre condiţia actuală a fiinţei umane duce la degradarea structurală a societăţii, la stricarea relaţiilor dintre marea masă de cetăţeni întrebători şi puterea statală alcătuită din mica masă de politicieni, înalţi funcţionari şi alte moll-uri instituţionale ?
Iată totuşi că, în sfârşit, Michel Serres, unul dintre acei filosofi inutili, îndrăzneşte sa remarce că mult hăulita criză (reală ce-i drept) nu este singura mare problemă a omenirii. „Această criză financiară nu este decât unul dintre multiplele focuri roşii care au fost aprinse. Dar dacă ne gândim că este singurul, ne înşelăm, şcolile şi spitalele, condiţia umană, ştiinţa, toate acestea trec de mult timp „printr-un cutremur” la care societatea pare imună „, spune Serres, într-un interviu.
Dacă ne referim, însă, la spaţiul nostru mioritic, amintitul foc roşu arde peste tot, un mare incediu naţional pe care nimeni nu se grăbeşte să-l stingă. S-ar spune că nu au nici un interes, când de fapt celor care ar putea să joace rolul pompierilor le lipseşte tocmai această urâtă sophfia, adică înţelepciune.
Aţi pomenit dumneavoastră, de foarte mulţi ani încoace, vreo schimbare în bine a condiţiei noastre de cetăţeni ai acestei ţări. Mă refer aici la ridicarea standardului de conştiinţă faţă de responsabilitatea pe care o avem fiecare dintre noi, dar mai presus cei intraţi, cu ajutorul nostru în poziţiile de conducători ai statului, în toate structurile existente. Mă îndoiesc, adică îndrăznesc să pun la îndoială bunele intenţii clamate de politicieni în diferitele campanii electorale.
Un filosof lucrează cu principii precum bine, frumos, adevăr, moral, valoare şi alte cuvinte care nu aduc nici un profit material imediat fără număr, fără număr.
Gheorghe MUNTEANU
