Român și om

222

(Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu)

Cornel Cârstoiu este singurul profesor doctor în specialitatea sa, filologia, în Târgu Jiu.
A fost solicitat să treacă la Craiova, în învățământul universitar, dar n-a primit. Probabil că studiul l-a preocupat pentru plăcerea muncii intelectuale, pentru cunoașterea în sine, ci nu cu scop de trambulină didactică.
Dar eu voi vorbi în aceste însemnări, despre alte două din aspectele vieții sale.
În deceniul al șaptelea era director la o școală centrală din orașul de pe Jiul de sus. Tocmai atunci, stăpânirea a încuviințat, după aproape 20 de ani de interdicție, să se învețe în școli unele din vechile și scumpele noastre cântece patriotice, în frunte cu Hora Unirii, cântece în care au crescut generațiile de români cu inimi simțitoare și cugete îndrăznețe, cântece legate de evoluția evenimentelor istorice, care au culminat cu întemeierea României Mari.
Când le-am auzit cântându-se din nou, am plâns de bucurie. Mi s-a părut că ceva din mândria românească reînvie, renaște, că suntem din nou oameni și ca oameni și români am ieșit de sub rusismul sub care am fost chinuiți, înjosiți, exploatați, umiliți până la desființare ca neam, timp de decenii, după pacea murdară, urmată celui de-al doilea război mondial, în care americanii inconștienți au câștigat totul pentru neobarbaria răsăriteană a rușilor acaparatori.
Și totuși în Târgu-Jiul românesc, leagăn al revoluției acestui popor, s-a găsit și un ticălos de om, greșit născut român, care nu s-a bucurat când a auzit cântările care timp de aproape o sută de ani au făcut să ne tresalte inimile, să ne simțim uniți în cuget, în acea frăție românească făuritoare a ceea ce suntem ca nație liberă astăzi.
Păcat că nu-i știu numele ticălosului. L-aș trece aici, așa cum figurează numele lui Iuda în Noul Testament.
Într-o zi, înainte de prânz, individul de care vorbesc a dat buzna în școala condusă de Cornel Cârstoiu. Întreba agitat unde este directorul. Părea gata să-și dea duhul de cât fugise din stradă, prin curte și-apoi pe scări. Numai cel care e gata să scape trenul aleargă cu atâta disperare.
A fost îndrumat spre biroul lui Cornel Cârstoiu, căruia i s-a adresat agitat:
– Dumneata ești directorul?
– Eu. Ce dorești? i-a răspuns acesta liniștit.
– Păi, dumneata nu auzi ce se petrece în această școală? Dormi? Ce fel de director ești? Ce păzești aici? Sau ești vreo rămășiță burghezo-moșierească?
– Ce se întâmplă?
Cârstoiu a rămas mereu imperturbabil. Intrusul făcea spume la gură, lămurindu-l acuzator:
– Cum de cântă Hora Unirii, Pe-al nostru steag și … ?
Atunci directorul s-a ridicat în picioare, drept, înalt, masiv, amenințător:
– Omule, pe unde ai intrat când ai venit aici?
Individul, derutat din avântul său poltron, speriat ca orice ticălos care instinctiv simte că a luat-o razna, a început a se bâigui:
– Pe unde să vin? Pe ușă, firește …
– Atunci ieși tot pe unde ai intrat, altfel …
– Mă dai afară … Permiți să se cânte cântece interzise în școli? Mă duc la partid. (P.C.R.)…
– Du-te, fugi, până nu te arunc pe fereastră, om fără nație!
Și-a făcut un pas, în timp ce individul a rupt-o la fugă, auzind totuși ultimele cuvinte ale directorului:
– N-am să-ți uit niciodată mutra, suflet lepros ce ești! Dacă te-oi auzi vreodată spunând că ești român, am să-ți rup oasele, renegat murdar!
Nu peste mult timp Cornel Cârstoiu, care își avea catedra la istoricul liceu Tudor Vladimirescu, a fost numit directorul acestei școli. A stat foarte puțin în această funcție.
Avea între profesori câțiva cartofori și prea buni prieteni cu paharul și cu crâșma. Acest fapt se răsfrângea și asupra calității muncii și a moralității lor ca educatori. Mai mult, situația aceasta negativă se răsfrângea și asupra celorlalți profesori, majoritatea demni și corecți în viața lor școlară, cât și în cea particulară.
Într-o ședință i-a luat metodic la rost pe cei în culpă, spunându-le tot adevărul în față. A vorbit în liniște, fără să se tulbure, dar i-a enervat pe cei vizați, cărora nu s-a jenat să le indice păcatele alături de numele lor întreg și de familie și de botez.
– Dați-vă seama ce faceți și ce daună aduce prestigiului școlii comportamentul cadrelor sale, a încheiat directorul.
El, Cârstoiu, deși profesor doctor în ședințele filologice, era însă unul singur. Ceilalți, vicioșii, deși unii abia începători în ale învățământului, erau câțiva, dar numărul conta mai mult decât calitatea în fața justiției politice.
Tinerii în început de decădere, în loc să se îndrepte, au pornit a-l lucra pe incomodul director în culise și când stăpânirea i-a făcut acestuia prima adiere observatoare, privind deranjamentul colegilor și tendința de a atenta la libertatea și individualitatea lor, Cârstoiu a demisionat din direcție.
Interdicția de a spune un cuvânt de critică la adresa unui șef idiot, necum a unei idei tâmpite – dacă are legătură cu politica – și trecerea cu vederea a greșelilor anumitor cadre didactice, permițându-le comiterea unor fapte, unor acte prin care își bat joc de cumpătare, de morală, de cuviință civilizată și să li se îngăduie a constitui cel mai urât exemplu în fața elevilor viitori cetățeni și a părinților prezenți cetățeni, erau atitudini de neconceput pentru caracterul și dârzenia lui Cornel Cârstoiu.
A preferat să fie un profesor demn, decât o marionetă de director de paie, care prin prestigiul său să acopere păcatele subalternilor, și prin acest refuz s-a dovedit că este o adevărată valoare.
SABIN VELICAN

N.R. Se înţelege că la data de 5 august 1977, când regretatul scriitor Sabin Velican şi-a scris textul, în Târgu-Jiu exista un singur profesor de liceu cu specialitatea filologie cu doctoratul luat. Pe bune. Acum predă şi distinsul membru al Uniunii Scriitorilor din România – prof.dr. Zenovie Cârlugea, de la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”. Şi, cine ştie, s-ar putea ca numărul doctorilor în filologie târgujieni să crească (Ion Predoşanu)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here