Rolul preotului în spital – „Actul medical în sine este un act de credinţă, căci fără Dumnezeu nu putem face nimic”

696

Dumnezeu este cel care cunoaşte cel mai bine şi începutul şi sfârşitul, El este cel care ne-a cunoscut încă pe când ne ţeseam în sânul maicii noastre. Totodată, este important ca bolnavul să ştie că nu este niciodată singur, fiindcă Dumnezeu este mereu lângă cei aflaţi în suferinţă . Rolul preoţilor în capelă este cel de a încuraja bolnavii, de a-i ajuta să înţeleagă că Dumnezeu este mereu aproape de ei.
Sunt trei mijloace prin care preoţii pot conduce bolnavii la Dumnezeu:
1. Împăcarea cu Dumnezeu: în timpul bolii este importantă curăţarea sufletului, pentru a înţelege lucrarea lui Dumnezeu în sufletele noastre şi pentru aceasta preotul trebuie să fie mereu disponibil, mereu la dispoziţia bolnavilor pentru ca ei să poată primi harul mântuitor.
2. Spovedania sau mărturisirea păcatelor – este căinţa penitentului de a se întoarce la Dumnezeu.
3. Euharistia, prin care ni se oferă darul vieţii veşnice, după cuvântul Mântuitorului: Cel ce Mânâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, acela are viaţa veşnică. Este un antidot al morţii – cum îl numesc Părinţii Bisericii, care poate să ne aducă sănătatea sufletului- condiţia esenţială pentru sănătatea trupului.
În cele ce urmează, Iconom Stavrofor Gheorghe Stoichin preot de spital din 01.04.1995, ne împărtăşeşte din experienţa Sfinţiei Sale, despre specificul acestui gen de pastoraţie.
Prin preot de caritate se înţelege preotul ortodox, ce îşi desfăşoară activitatea într-un spital, ce are ca scop asigurarea asistenţei religioase pentru bolnavii credincioşi internaţi în acel spital, care urmează să aibă operaţie sau fac tratament pentru alinarea suferinţei, spre tămăduire. În această lucrare a preotului de caritate intră şi pastoraţia familiilor celor bolnavi, care sunt practic cei ce împlinesc lucrarea prietenilor slăbănogului, aducând pe preot la capul celui bolnav. Primul mijlocitor al celui bolnav este cel din familie. Cu ajutorul acestuia, preotul ia legătura, merge la bolnav, îl spovedeşte, împărtăşeşte, săvârşeşte Taina Sfântului Maslu, de multe ori întâmplându-se ca şi însoţitorii celui bolnav să se mărturisească şi ei şi să participe la slujbele bisericii din cadrul spitalului. Este un câştig deosebit duhovnicesc pentru că preotul de caritate are şi rolul de a alina suferinţa familiei celui bolnav. Suferinţa nu aparţine doar celui bolnav, ci se răsfrânge şi asupra familiei.
Preotul de caritate dintr-un spital se implică şi în pastoraţia medicilor, a tuturor cadrelor medicale, asistente, infirmiere, personal administrativ şi auxiliar al spitalului, păstrând o legătură deosebită, devenind duhovnicul unora dintre ei, săvârşind unele slujbe cum ar fi Sfinţirea Mare a Apei de Bobotează şi stropirea tuturor saloanelor şi a credincioşilor, ei aduc colindătorii de Crăciun… Apoi preotul se mai implică şi în activităţile culturale din spital, organizarea de simpozioane, catehizarea personalului administrativ al spitalului.
În jurul preotului de caritate se formează şi o comunitate de oameni credincioşi care îl ajută pe preot în săvârşirea anumitor lucrări filantropice. Pentru că este nevoie şi de un ajutor material pentru cei bolnavi, pentru cei care nu mai au banii necesari pentru a ajunge acasă, pentru cei cărora le lipsesc banii de medicamente. Unii din comunitate devin şi fiii duhovniceşti ai preotului. Nu sunt mulţi, dar ei aduc un plus de putere.
În ceea ce îi priveşte pe cei bolnavi din spital, ei sunt cei care au venit temporar pentru tămăduirea trupului şi se bucură că au găsit chiar la spital biserică, Sfânta Liturghie şi scaun de spovedanie pentru sufletul lor.
Pentru cât stau la spital, cei bolnavi au ca duhovnic pe preotul de caritate. Sigur că există şi varianta ca bolnavul să devină fiu duhovnicesc, dacă este aproape de spital, al preotului pe care l-a întâlnit când a fost la necaz

O zi obişnuită din viaţa unui preot de caritate:
Dimineaţa devreme mergem în spital, în saloanele bolnavilor care ne au anunţat că doresc să primească Sfintele Taine. Nu obligăm pe oameni să aibă o legătură mai intensă cu Dumnezeu, dacă ei nu doresc aceasta. În spital nu se face prozelitism, ci, după îndemnul Mântuitorului: Dacă voieşte cineva să Mă urmeze, să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi să vină după Mine… Urmează catehizarea pe care preotul o face celor care se pregătesc pentru operaţii mai grele, pentru a fi încurajaţi spre rugăciune, adresându-se şi familiei, pentru că aceştia să postească, să se roage intens, să facă milostenie pentru ajutorul celui bolnav. Trebuie pomeniţi la slujbe şi numele doctorilor care săvârşesc actul medical.
Este împreună o lucrare a celui bolnav, a familiei lui, a preotului de unde vine acesta, a comunităţii din care face parte, a parohiei, chiar şi a celor din salonul unde se află cel grav bolnav. Aceasta este Biserica, şi când un mădular s-a îmbolnăvit, el trebuie vindecat atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Pentru că atunci când se îmbolnăveşte un trup, în el se află un suflet şi atunci biserica întreagă, indiferent cum se află ea aşezată, e nevoie să se roage pentru cel suferind.
Pentru dimineaţa zilei în care se face intervenţia, însoţitorii bolnavului aduc la Altarul Capelei: prescură, vin, apă, lumânări şi tămâie, pentru a se săvârşi Sfânta Liturghie.
Credinciosul aflat în suferinţă îi mulţumeşte lui Dumnezeu că L-a cercetat, că nu L-a uitat, că L-a mişcat puţin din amorţeala duhovnicească în care era şi boala l-a trezit să-şi facă o analiză serioasă a conştiinţei şi să poată să-şi dea seama că este păcătos, că nu a devenit un sfânt, că nu a devenit mai bun şi că trebuie să mărturisească tot timpul că este cel dintâi dintre păcătoşi.
Oamenii necredincioşi, o parte din ei, rămân necredincioşi şi în faţa bolii. Cei care au acest ajutor al familiei ca să fie îndemnaţi spre spovedanie gustă puţin din mireasma harului Dumnezeiesc. Pentru a înţelege, a trăi şi a realiza ce se întâmplă cu adevărat în sufletul lor trebuie să se implice şi să se pregătească de primirea Sfintelor Taine, să citească cărţi ziditoare de suflet…
Toate acestea sunt medicamente care ajută trupului şi sufletului totodată.
Unii oameni care nu s-au spovedit niciodată, care nu au călcat pragul Bisericii, se întorc la Dumnezeu şi , având această încercare a suferinţei trupului, se trezesc din punct de vedere sufletesc.
Aici nu e lucrarea omului, ci a lui Dumnezeu, care mişcă inima omului, preotul este doar vasul prin care se pogoară harul, prin care lucrează Domnul. Nu ştim câte minuni poate să facă Dumnezeu prin harul care se împărtăşeşte omului în Biserică.
Credincioşii ortodocşi practicanţi care se îmbolnăvesc au un privilegiu de analiză a conştiinţei şi de primire de bucurie a suferinţei, iar ceilalţi, dacă nu văd că acesta este un semnal pentru pocăinţă, pentru schimbarea vieţii lor, pentru o altă haină a sufletului, aceia pot rămâne împietriţi în continuare.
Medicii ajută preoţii recomandând bolnavilor să ne cheme pe noi, preoţii de caritate, pentru a săvârşii Tainele Sfintei Spovedanii, Împărtăşaniei, Sfântul Maslu, acatistele Sfinţilor Doctori fără de arginţi, Paraclisul Maicii Domnului, rugăciuni la patul bolnavilor(dezlegări, rugăciuni la felurite neputinţe şi boli).
Slujirea bolnavului reprezintă deopotrivă pentru preot şi medic o şansă, aceea de a-L descoperi pe Hristos ascuns în semenul nostru şi de a ne manifesta întreaga atenţie, culminând cu iubirea.
Ea este cu atât mai necesară, cu cât vorbim mai profund despre suferinţa, percepută de cei bolnavi ca dureroasă.
Din acest unghi, spitalul, ca instituţie, devine spaţiul interrelaţionării medicinei cu credinţa, iar vindecarea bolnavului dintr-o perspectivă bipolară, realizată prin administrarea tratamentului şi prin activarea lucrării energiilor dumnezeieşti necreate, care fortifică trupul şi sufletul, devine scopul principal şi punctul de interferenţă al celor două mâini pe care Dumnezeu le pune în slujba alinării suferinţei celor bolnavi.
Preot Gheorghe Stoichin

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here