„RODUL” BURUIENII MOARTE

Într-adevăr priveliştea în numai câteva secunde era de groază! Cu etăganul înfipt în gât, cu sîngele ţâşnind din ea şi cu sărgentu’ în spinare, dihania ieşi afară ca năluca prin tăbliile uşii, căutând să-i sfârtece pe toţi cei adunaţi acolo într-o clipită.

Şi aceştia, care cum putură, se urcară în duzii de lângă curte, unii se culcaseră ,,la pământ”, crezându-se pe front, sub canonadă, iar alţii reuşiră să se urce în tindă. Destui săteni aflaţi în poarta acestei familii deşucheate, fură siliţi să-şi vadă ,,apărătorii de neam şi ţară, acum în permisii, cum stăteau ascunşi de ,,inamic” şi speriaţi de moarte”.

În timpul ăsta purceaua neavând ,,cu cine-şi da roatele” se descotorosise şi de sergent, luând-o la fugă prin grădini, spre Iaz, cu etăganul în beregată. Stăpânul, cum îşi reveni din spaimă, urcă pe cal pornind în urmărirea purcelei devenită vânat. Muierea, după un schimb de ,,politeţuri” cu ,,al ei” rămase acasă pentru pregătirea jertfelnicului”. Spre paguba lui, în loc s-o apuce prin grădină după purcea, gândi că-i mai potrivit să iasă în drum; şi, după o sută de metri, pe poarta din faţa casei lu’ Tita a lu’ Lămbiţă, să se în-drepte către Iaz, cu grija găsirii mai întâi a dârei de sânge scursă din gâtlejul sălbăticiunii. Doar că, nu fu cu putinţă. Calul, cu toate înjurăturile şi biciuirile primite, nu ieşi dintr-ale lui. Cu stăpânul în cârcă şi sub focul loviturilor dure, îndărătnic şi totodată devotat, opri aproape din poartă-n poartă, la casele din cale-i ,,preţ de-o scrisoare”, mutând spectacolul din bătătura stăpânului pe drumul mare, incitând la haz mai abitir decât fiara din bătătură. Oricum, era ,,prea de tot!” cuprins de ruşine şi umilinţă, cum nu i se mai întâmplase nici când (,,tocmai mie să mi se-ntâmple una ca asta?”), coborâ jos de pe cal (neînşeuat), se fixa lângă o grămadă de pietriş începând să-şi lovească animalul cu bolovani, uitând cu totul de purcea. După ce-şi vărsă o parte a otrăvii din el, cu o singură piatră lovi calul în cap ,,într-un loc ştiut” omorându-l!

,,Triumfători”, după mai multe ore de căutări, voinicii aduseră acasă pe o scară purceaua moartă – „scăpaseră de dracu’!” Apoi, fiecare, justificându-se în felul său, pentru a nu participa la „pomana porcului”, se făcură nevăzuţi.

Sergentul, luat cu cerga din bătătura cu pricina, crezut mai întâi mort de-a binelea, spre seară „învie” în ţipetele femeilor din jur, mai mult înecat de damful amestecului de oţet şi usturoi. El, rămânând totuşi, eroul zilei.

Acum, neasemuiţii soţi, evitaţi de toţi vecinii, dar puternici şi pricepuţi, rămaşi singuri doar cu ,,sensibilităţile” lor, îşi pregătiră porcul, tranşară carnea, iar după atâta ,,înghiţit în sec” umplură tigaia cu hălci peste care mai turnară şi un kil de ulei (,,că-i bătrână şi teioasă dă-o dracului!”), după care se dezlănţuiră în ,,pomana porcului” pe care o stropiră cu ţuică fiartă ,,pe puteri”. Pentru ei doi ziua aceea nu se putea sfârşi numai cu atât! Le mai trebuia ceva ,,pe potrivă”. Urma desfăcutul şi curăţatul maţelor pentru prepararea cârnaţilor şi cartaboşilor…Dar, unde să fi fiind maţele? ,,Asta măi e una!” Sparsără pământul căutând: ,,Nu-s şi nu-s! Ce măi!”

– Unde pusăşi fă, postava cu maţăle? Fire-a dracului cu groapa mân-ta!

– Tu umblaşi cu ea, mă, veni-ţ-ar numele din ,,Tatra”, di pe un’ te a-i duce!

– Cre’ că le mâncă javra asta de căţa!

– Nu cred, murire-ai!

– Ba da! Trăsnite-ar Dumnezău, acu iarna, să se ducă buhu!

– Jdreală!

– Pârşotă!

– Când îţi spun că maţăle sunt în căţa, tu să mă crez’, n-ai mai auzî cucu la primăvară!

– Ba nu le mâncă! Dare-ar Dumnezău, fire-al dracului, la anu’ să tai porcu’ sângură!

– Stăi că vedem noi care are dreptate! Şi zicând aşa bărbatul prinse căţeaua şi o spintecă, numaidecât demonstrându-şi previziunea.

– Vez’ fă? Ce-ţ’ spusăi? Ha?

O dată cu noaptea intrară şi ei în odaie, pregătindu-se de culcare. Ce fusese mai greu, stârvul calului, era ,,pus bine” în şanţ, urmând să-l îngroape a doua zi. Când să-şi dea în pat auziră poarta: deschizându-se forţat.

– Ruşii, mă-î! Veniră ruşii peste noi, zise femeia văzându-i pe fereastră (rămăseseră destui dezertori în urma grosului trupelor sovietice care înaintau spre Berlin). Ieşi răpede la ei şi goneşte-i dracului de-aici! Că lupţi alături de ei, le şti apucăturile.

– Peste poate! Pune mâna iute şi ajută-mă să mă bag în boarfa aia de saltea, ia-o răpede de-acolo, de su’ masă…Hai răpede… aşaaa! Leag-o la gură şi rostogoleste-mă su’ pat. Acu’ popiceşte-mă cu umăru’ în sus, în blană. Lasă-mă aşa! Şi astfel fu’ lăsat acolo unde se potrivi el mai bine, ocrotindu-şi patul pe timpul cât dură „ajutorul frăţesc”. Astfel, Ilie a lu’ Nae, atunci, pusese umărul la „victoria” armatei roşii. Cât despre muiere ,,dă-o dracului, că p… e tot la locu’ei”.

Târziu în noapte, alt deranj: ,,straşnicul şi ocrotitorul bărbat”? fu strigat de V.L. Acum ieşi în tindă, cunoscând vocea trecătorului.

– Da, nea Vasile, la mulţ’-ani!

– Lasă bă, chestia asta, îl întrerupse V.L.- înjurându-1 crunt’.de muiere (să le tragă tot ea, săraca!), încheind – Bă, asta avusăi să-ţ’ spun! Gata!

-?

În şanţul drumului, aşa cam pe la miezul nopţii, asemenea unui licurici, o lanternă urca şi cobora brusc în jurul şi de-a lungul calului mort. Era poştaşul Vasile Pora, care, în final deliberase de unul singur:

,,Ăsta a fost calul colegului meu, factorul poştal, Ionescu din Găleşoaia!”Adevărat! Calul ştia să-şi slujească, cu toată supunerea, pe fostul stăpân, oprind la fiecare poartă. Stăpânul cel nou, vrăjmaş din fire, nu l-a înţeles!…