Acasă!… Cred că acesta este unul dintre acele puține cuvinte ce au puterea de a încălzi sufletul. Acasă nu este un loc, este un sentiment, unul dintre cele mai frumoase din lume, este protecție și fericire, este iubire. Cred că fiecare dintre noi are un astfel de spațiu la care nu ar putea renunța pentru nimic, dar absolut nimic! De-a lungul vieții, oamenii trec prin multe, prin bune și prin rele, vrute și nevrute, însă cel mai important e că fiecare experiență este ca o cărămidă pusă la clădirea caracterului nostru, iar modul în care o așezăm și o integrăm în construcție definește cine suntem și cine vom deveni.
Ei, bine, în această continuă alergare pe care noi o numim viață, e ceva. Ceva care, indiferent cât timp va trece și cât ne vom schimba, până în punctul în care nu ne mai recunoaștem, va rămâne la fel. Ceva ce mă știe la trei ani, la zece ani, chiar și acum. Eu sunt acolo, în toate ipostazele pe care le-am adoptat vreodată. Sunt eu, de când am apărut pe lume, până ce am crescut, sunt eu plângând și râzând, căzând și ridicându-mă. Indiferent cât mă rătăcesc în lupta pe care o duc cu clipele, dacă merg pe urma pașilor pe care i-am lăsat cândva, mă pot regăsi. Eu sunt în acel loc cu tot ceea ce mă reprezintă și nu pot dispărea vreodată pentru că eu exist în fiecare lucru ce se află acolo, amprenta mea este peste toate. Acele lucruri nu pot fi separate de mine și nici eu de ele. Pentru că aparținem unul altuia. Această conexiune este unică.
Cel mai fericit moment din viața mea? Recunosc, am avut și am atâția oameni speciali în viața mea, sunt fiica iubită a cuiva, sunt sora prețioasă a altcuiva, sunt un om ce a avut șansa să trăiască în această lume uimitoare, prin urmare, până acum am avut parte numai de lucruri minunate. Am primit multă iubire și am și dăruit, la rândul meu. Am avut multe ocazii să zâmbesc și nu am fost supărată prea mult timp. Însă cu toate acestea cel mai frumos,cel mai minunat și cel mai fericit moment din viața mea este acela când vin de la școală,când cobor din autobuz și-mi văd ulița, când în mintea mea apare gândul că mă duc acasă. Și când pronunț acest cuvânt, ei bine, ceea ce simt este inefabil. Cum aș putea explica!? Este un sentiment unic în lume, ce nu poate fi egalat de nimic. Și nu datorită faptului că plec de la cursuri, de la colegi și profesori, ci pentru că ajung în locul meu, doar al meu, și să am un astfel de spațiu este o binecuvântare. Iubesc să parcurg drumul de la stație, până la casa mea.
Locuiesc într-un orășel micuț, foarte micuț, însă oamenii acestuia muncesc din zori până în seară, vorbele acestora părând ca zumzetul a mii de albine harnice ce agită tot stupul. Trăiesc într-un sătuc și mai mic, pe o stradă uitată de lume, însă odată cu uitarea oamenilor, pare că aceasta a fost uitată și de răutate. Cel mai mult îmi place primăvara, dar și toamna. Iubesc vara și iarna, de asemenea. Însă, pentru plimbarea mea sunt mult mai potrivite primele două anotimpuri. Vara e prea cald, iarna prea frig, iar eu mă grăbesc să ajung cât mai repede și astfel nu mai am timp să mă bucur de toate minunățiile ce mă înconjoară. Însă primăvara!… Nu pot să-mi scot din minte briza caldă, zumzetul gâzelor ce se trezesc la viață, mirosul copacilor înfloriți. În acest anotimp pare că miresele au iesit la defilare pentru a-și arăta frumusețea ce le este proslăvită de acel alb pur. Îmi plac extrem de mult și oamenii, străzile, curțile, peste tot sunt oameni ce trebăluiesc dintr-un loc în altul, însă atunci când trec copiii, mereu își fac timp să-i privească și să-i laude. Se citește în privirea lor admirația și nostalgia. Pentru faptul că muncim o zi la școală suntem apreciați, însă ochii lor, nu îi pot uita. Uneori sunt zâmbitori pentru amintire plăcute pe care le trezim în sufletele lor, alteori par tristi, parcă tânjind după vremurile trecute. Când privesc acele persoane, pot să văd, că timpul a trecut peste ele. Pot vedea o întreagă viață de om în fața mea, pot să văd că ei au fost cândva ca mine și că eu, la rândul meu, voi ajunge ca ei. Tocmai de aceea ador să-mi parcurg drumul cu pași mărunți. Când eu nu voi mai fi, lumea va fi aceeași, nu se va schimba prea mult, însă urmele mele vor fi singurele dovezi că eu am iubit, că am trăit, că am existat. Vreau să îmbătrânesc parcurgându-mi drumul de la stradă până acasă, iubind razele soarelui și bucurându-mă pentru fiecare secundă, admirând fiecare peisaj, mângâind fiecare câine și mirosind fiecare floare! Pentru că doar așa pot simți că trăiesc cu adevărat! Doar așa pot simți că trec prin timp și că nu trece el pe lângă mine, fără să observ clipa care trece!
Maria IORDACHE, anul al III-lea Facultatea de Comunicare și Relații Publice, Univ. «Lucian Blaga» Sibiu
