Ştiu că sunt miliarde de oameni în lume! Sunt acolo o mulțime care, poate chiar în acest moment plâng, însă, viața merge mai departe. Pentru că sunt acolo și oameni care în acest moment râd. Sunt și oameni care au reușit să se ridice din durere, iar zâmbetul lor e minunat. Dacă astăzi simți că nu mai poți, că nu mai reziști, propuneți să mai înduri doar până mâine şi dacă și mâine o să simți același lucru, atunci propuneți să mai reziști doar până în ziua următoare. Și așa, rezistă în fiecare zi, doar până mâine! Pentru că este acolo un „mâine” care strălucește și te cheamă. Pentru că va veni o zi în care te vei bucura că ai rezistat doar până mâine.
Am trăit câţiva ani buni în acestă lume. Zilele au trecut, însă nu au facut-o cu neobservare. Pentru că am trăit, am fost rănită și am suferit cândva. Pentru că nu poți trece prin viață fără să te ,,șifonezi” măcar puțin. Însă, faptul că acum respir este o dovadă că am depășit fiecare obstacol care mi-a ieșit în cale. Au fost multe momente în care m-a durut atât de tare, încât am început să caut căi de a preveni această stare.
Am găsit un singur lucru de făcut: să nu dau și să nu iau nimic, să nu aștept nimic, de la nimeni. Însă, am ajuns la concluzia că nu poți să trăiești fără să fii rănit. Din cauza firii mele, am plâns destul de mult și de des. Pentru că eu nu am abilitatea de a trăi o zi fără să mă atașez. Și cum toate sunt trecătoare, am suferit de fiecare dată când ceva dispărea din viața mea. Și mi-am zis că cea mai bună metodă ar fi să nu mă mai leg sufletește, orice ar fi, de absolut nimic. În zilele următoare, s-a întâmplat să primesc un cățel. Dar nu m-am bucurat prea tare, nici nu m-am jucat cu el. Pentru că știam mai bine ca oricine. O singură privire, o singură atingere, sunt suficiente pentru a iubi ceva în mod iremediabil. Sub acest aspect, încercam din greu să mă protejez, dar, în acea seară, micuțul cățeluș a început să plângă foarte tare, fiind separat de mama și de frățiorii lui. Nu am putut să-l las singur, așa că am ieșit la el. Stătea pe scară și plângea. Afară era atât de întuneric, și nu se mai afla nimeni pe acolo. Cred că i-a fost foarte frică! Dar, cum m-a văzut, ochii i s-au luminat și se uita la mine fără măcar să clipească. M-am așezat pe scară lângă el și l-am luat în brațe. Îl mângâiam și-l strângeam cu încredere. L-am pus la el în căsuță, însă a început din nou să plângă. L-am mângâiat iar, și am început să-i cânt singurul cântec de leagăn pe care îl știam.Chiar nu știu să cânt, însă cățelușul nu a fost deloc deranjat, ba chiar a adormit.
Am plecat de lângă el după ceva timp, însă nu m-am pus să dorm și eu. Am mai zăbovit ascultând să nu se mai trezească. Și acel cățeluș a crescut așa, cuminte lângă mine. Anii au trecut, însă nimic nu s-a schimbat. Am în fața mea un cățel cu blana atât de neagră precum cerul nopții înnorate și strălucitoare precum stelele. Cu ochii foarte ageri, maronii și profunzi. De fiecare dată când mă privea, parcă îi scânteiau ochii. În ultimii trei ani, am simțit că am fost iubită mai mult ca niciodată. De un mic suflet care habar-n-avea ce însemnă iubirea și fericirea, însă le oferea atât de ușor și din belșug. Nici nu știu de unde să încep. Mi-a oferit atât de multe încât mă gândesc cum să le spun. Locul lui preferat de dormit era pe leagăn. Am un leagăn atât de frumos și mare în curte.
În fiecare seară, mai ales când aveam de învățat la istorie, îmi luam caietul și citeam acolo, dar, nici nu mă așezam bine că micul meu cățel se urca lângă mine. Dacă nu lăsam caietul să mă joc cu el, sărea pe mine, mi se urca cu mare greutate în brațe pentru că de abia încăpea și de multe ori, dacă nu eram atentă, mi se așeza pe caiet, cocoloșindu-l. După ce-i ofeream atenția pe care o voia, se culca lângă mine, cu capul în poala mea. Îi cântam același cântec pe care i-l cântasem mereu din noaptea în care venise la mine și îl mângâiam. Adormea imediat. Apoi mă apucam din nou să învăț la istorie. Citeam cu voce tare ca să mă poată auzi…
Maria IORDACHE, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, Univ. «Lucian Blaga» Sibiu
