Revelaţia fericirii cu Maica Domnului – ,,Naturală, dar, unică este doar icoana Maicii Domnului”!

1292

Sunt aici, la Mănăstirea «Sfânta Treime» şi stau de vorbă cu Maica Domnului! E locul meu preferat când vin acasă şi parcă stau lângă pervazul din camera mea, privind pe fereastră. Și nu, nu este locul meu favorit, datorită faptului că doar aici am semnal. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că în Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă! Aici, cred că este priveliștea cea care îmi taie răsuflarea. Pot privi departe cu orele. Pot vedea cerul, oamenii, natura. Pot analiza totul. Când stropii de ploaie ating delicat fereastra, apoi coboară într-o goană nebună. Iar și iar. La infinit. Sunetul ploii vine mai rar şi este atât de plăcut! Pot simți fiecare picătură cum îmi atinge sufletul, doar pierzându-mă în depărtări. În vremuri știute și neștiute de nimeni! Acolo unde timpul se oprește, unde nimeni nu-mi știe numele sau povestea, unde uitarea s-a uitat pe ea însăși, unde pot colinda în lung și-n lat fără vreo limită. Și în liniștea dintre secunde brusc realizez ceva! Fericirea că sunt cu Maica Domnului! Ah, asta trebuie să fie fericirea! Atât de simplă și de sinceră! Alunecând atât de subtil în viața mea, calm, cu un zâmbet cald pe fața mea și un mic freamăt în inimă, nu cu surle și trâmbițe. Acasă la mine, pe măsuța din sufragerie îmi atrage atenția o portocală de la maica Domnului. Îmi amintesc brusc că-mi plăceau foarte mult portocalele care cresc la Muntele Athos! Fără să stau prea mult pe gânduri, ridic poertocala ca s-o gust! Textura ei îmi pare atât de cunocută. Chiar dacă nu aș ști că-mi plac portocalele, cred că aș simți gustul ca pe o rugăciune! Că tot ceea ce tocmai am în mână, îmi este foarte familiar. Și tot ceea ce se simte familiar, îmi dă o stare de bine. Mirosul inconfundabil și gustul…. Și dintr-o dată, un gând îmi trece prin minte. Fericire! Ah, asta trebuie să fie Fericirea de a gusta-o pe Maica Domnului! Trebuie să recunosc, este extrem de gustoasă! De dimineaţă, când am plecat de acasă, din camera alăturată se auzeau râsete. Distingeam vocea imediat și mă îndreptam spre ușă. Un pas, doar un pas… Ochi ce vorbesc mai mult decât orice cuvânt se întorceau spre mine. Străluceau ca steluțele. Zâmbetele parcă fac concurență curcubeului ce răsare mândru după ploaie. Dinții se pot observa cu ușurință. Nu știam că ridurile pot arăta atât de bine pe fața unei persoane. Cine ar fi crezut că pot înfrumuseța atât de mult… Sora mea mă privește și-mi povestește ceva gesticulând frenetic și străduindu-se să spună două cuvinte fără să o bufnească râsul din nou. Același râs zgomotos și colorat pe care îl cunosc atât de bine. Nu reușesc să aud niciun cuvânt. Nu am nicio putere în fața măreției ce se deschide chiar în fața mea, când o văd pe maica Domnului! Mami continuă să afirme că e nebună, însă i se citește în priviri că e mândră de nebunia ei! Zâmbește din ce în ce mai larg iar în zâmbetul ei trăiesc cele mai frumoase momente ale copilăriei mele. Acum, când o privesc așa, pot să-mi dau seama că timpul nu a stat în loc! Tati ne privește pe toate, însă parcă nu se uită la noi, ci, doar la maica Domnului! Pare că noi îi suntem o ușă. Cine știe ce fel de meleaguri se ascund în spatele acesteia… Îl privesc cu atenție și tind să cred că e nostalgia visului! Este inexpresiv. Oare, la ce se gândește? Își întoarce privirea. Și apoi îl văd. Văd cum zâmbetul apare pe fața lui exact ca soarele dintre nori. Și are fix același efect. Lumină, căldură. Însă, nu se reflectă doar pe chipul său. Lumina lui ne face și pe noi să strălucim.
Ne povestește ceea ce s-a întâmplat pe la școală, lucruri amuzante și râde, dar, o fericire şcolărească, pentru că Marea fericre este pentru mine Maica Domnului!. Ah, trebuie să fie fericirea supremă! Chiar aici, la doi pași de mine, la fereastra mănăstirii. Zgomotoasă și perfectă, dar vai, cât este de frumoasă! Am căutat mult timp fericirea și așteptam să găsesc ceva ieșit din comun. Ceva ce o să-mi sară imediat în ochi, mare, uriaș, extravagant. Căutam fericirea și credeam că e atât de bine ascunsă încât nu o voi găsi niciodată! Dar, uite-o aici, la mănăstire, cum stă mereu lângă mine, cum trăiește în tot ceea ce iubesc mai mult.
La fiecare colț de perete, în fiecare moment, în orice lucru sau persoană… Simplă, dar, special! Naturală, dar, unică este doar icoana Maicii Domnului! Și apoi am început să număr de câte ori am întâlnit fericirea în viața mea, privind icoana Maicii Domnului, însă, eram prea distrasă ca să o pot vedea! Fericire… îmi place!
Maria IORDACHE, anul al III-lea Facultatea de Comunicare și Relații Publice, Univ. «Lucian Blaga» Sibiu

1 COMENTARIU

Dă-i un răspuns lui gheorghe Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here