Începutul anului 1941 găsea Regimentul 18 Dorobanți în plin marș, având ca obiectiv trecerea Niprului, pe la Berislav. Deplasarea s-a făcut în condiții foarte grele din pricina drumurilor proaste și a iernii rusești, a zăpezii și a gerului, pe care îl ,,vezi cu ochii cum se mişcă, se năpusteşte valuri, valuri albe, ca nişte suluri uriaşe rostogolite peste câmpuri”. Deși militarii erau epuizați fizic, moralul trupei era încă bun. Marșurile lungi și neîntrerupte făcute în așa condiții grele și lipsa furajelor au făcut ca și starea cailor să fie la fel de precară, mulți dintre aceștia murind sau ajungând într-o stare deplorabilă.Ajungând în ,,stepa Nogailor” Mara notează tot ce i se derulează în fața ochilor(întinderea stepei și viața grea a oamenilor în aceasta, ,,raiul” bolșevic, ,,peisajul” făcut de război etc).După 14 iauarie 1941, când Regimentul 18 Dorobanți a făcut parte din ,,Detașamentul Colonel Korne”, Mara descrie din nou spritul de sacrificiu și vitejia trupei în luptele din a doua jumătate a lunii ianuarie.Un loc aparte îl ocupă în ,,Însemnări” capitolul ,,În misiune la Marea de Azov”. Întâlnirea cu peisajul din Crimeea îi provoacă nostalgia Gorjului natal, iar mintea sa mereu căutătoare de nou se desfată cu informațiile dobândite despre tătarii care își duceau de secole viața aici. Vitejia de care a dat din nou dovadă Regimentul 18 Dorobanți în bătălia pentru Crimeea în zilele de 15-24 ianuarie 1941 îl înflăcărează, iar onestitatea sufletului său se revarsă din plin, acesta fiind impresionat și de tragedia militarilor inamici căzuți acolo.Citindu-le, așadar, să ne întoarcem în timp, în acea iarnă a anului 1941-1942, pe frontul din Crimeea.
În misiune la Marea de Azov
Miercuri, 14 ianuarie. La ora 6 plecăm spre a ne lua posturile în primire. E frig dar e soare. Frontul se află la 10 km., pe linia Arabat. Localitatea aceasta este situată pe limba de pământ care merge paralel cu ţărmul mării, de la Arabat, până sus la Perecop. Între această limbă şi ţărm, marea e numită moartă şi are o lăţime de 5-8 km. Acest istm curios, foarte lung şi lat şi el abia de 2-3 km. se numeşte Strelca Arabat. Şi e controlat în toată lungimea lui de comunişti. Kerciul este la 96 km. De aici şi ruşii, prin debarcări în noaptea Crăciunului au pătruns în toată peninsula. Situaţia e grea şi abia acuma ne explicăm marşurile fără oprire măcar de o zi pe care le-am făcut până aici. Feodosia rămâne la dreapta noastră, la Marea Neagră. Debarcările s-au făcut simultan, la Kerci şi la Feodosia. Trupele germane aflate aici, precum şi o parte din cavaleria noastră, au fost împinse până la gâtul Kerci, acolo unde peninsula asta este mai îngustă. Ruşii au săvârşit orori groaznice când au debarcat: au aruncat răniţii din spitale de sus de la etaj, i-au fărâmat pe stradă cu tancurile, au omorât pe toţi pe cei pe care i-au prins, nefăcând niciun prizonier. În prezent ei se află în ofensivă, dând atacuri foarte dese pentru Crimeea… Regimentul nostru acţionează cu flancul stâng pe Marea de Azov cu detaşamentul Korne şi Harconiţă. Compania 5-a, a noastră, va face siguranţa trupelor operative pe malul Mării, controlând ca inamicul să nu debarce forţe în spate, spre Stelca Arabat. Noi, plutonul 3 suntem repartizaţi la flancul stâng al companiei, care se află la Vacut Baigeasna, iar postul nostru de comandă al plutonului ni se fixează la Tuzla-Sahi-Eli.
Sâmbătă, 17 ianuarie. Ne este gândul în tot momentul la Regiment. Un agent nu aduce ştiri prea bune. În dimineaţa de 15, Regimentul a atacat cu două batalioane. Inamicul a fost scos din poziţie şi azvârlit înapoi 8-9 km. Apoi ai noştri au fost contraatacaţi şi respinşi până pe vechea poziţie. Dl. colonel Loturaşanu a fost rănit, căpitan Mihai Ion, dl.căpitan Miertoiu, apoi mulţi morţi. Din cauza gerului extrem de mare, armele n-au mai funcţionat. Ai noştri au distrus vreo 6 care de luptă numai cu grenade, sărind pe ele. Dl.căpitan Miertoiu s-a distins în lupta cu carele. Mulţi camarazi de-ai noştri or fi căzut! Batalionul nostru a contraatacat şi inamicul a fost din nou respins, cu 10 km. Batalionul se află în prezent în linia I-a. Primim ordin ca imediat să trecem înapoi la Tuzla. Aflăm apoi că frontul bolşevic a fost respins şi la Feodosia cu 15 km.Trupele germane au ocupat înălţimile din apropierea oraşului. Atacurile se dau prin surprindere şi fără pregătire de artilerie. Dar ceea ce e mai rău e că bate Crivăţul din faţă cu atâta furie că răneşte faţa şi orbeşte ochii. Directorul şcolar îmi spune că în februarie e foarte frig aici. Când vântul se schimbă bătând dinspre Cutay, vin geruri mari. Acest vânt s-a pornit de două zile
Duminică, 18 ianuarie. Frig. Tunurile au bătut mai puţin. La ora 8 şi jumătate plec iar la Tuzla-Eli. Veşti de pe front. Batalionul nostru acţionează. Ruşii contraatacă mereu. Detaşamentul Harconiţă intră în acţiune mai intens. Dl.căpitan Mihai auzim că a căzut. Locot. Hortopan ia comanda companiei 10 Compania de Pioneri a Regimentului a fost aproape total distrusă.
Luni, 19 ianuarie. N-am plecat din Ferengheim. Veşti de pe front: a căzut Feodosia. Toate forţele noastre se pare că vor fi îndreptate spre Kerci. Regimentul nostru s-a umplut de glorie. Lupta cu tancurile a fost episodul cel mai impresionant. Dorobanţii gorjeni ştiu să lupte şi să moară. Avem: 150 morţi, 350 răniţi, 3 ofiţeri morţi, 2 dispăruţi, 15 răniţi. Printre morţi: Slt. Rătescu, Dobrescu, Turcu, cpt.Constantinescu, lt.Ghigă; răniţi: Col. Lotureşanu, cpt. Mihai Ion, cpt. Miertoiu, locot.Negoiţă, maestrul Săbiescu Constantin.Frig. Regimentul 92 trece îngheţat spre front.
Marţi, 20 ianuarie. La 4 şi jumătate am plecat din Ferengheim să fac legătură cu compania, la Vacul- Boigeasna, cu soldatul Băcanu. Aci mă întâlnesc cu toţi ai companiei, care stăteau îngrămădiţi în case mici, tătăreşti. Norocea îmi spune că ar fi demn de vizitat o locuinţă tătărească în tot pitorescul ei. Cum intrăm în casă, care are pământ pe jos, cu ferestre mici şi uşă joasă, dăm de ogeac, un căminete cu un fel de acoperiş ţuguiat prin care o ia fumul în sus, dând în pod. Apoi dăm în odaia cealaltă, cu un fel de vatră drept în mijloc. O grămadă de copii goi şi murdari, femei, bătrâni, trântiţi în jurul vetrei, stând greceşte şi vorbind tare ca la şatră. Femeile fumează, la una cu bărbaţii, legate la cap cu roşu, tătăroaicele sunt scunde, cu ochii iscoditori şi foarte comunicative. Ochii sunt puţin depărtaţi şi cu priviri în cruci, caracteristice omului de stepă. Pe lângă focul din căminete vin copiii şi apoi rând pe rând toţi şi pun lemne pe el, se încălzesc, de parc-ar fi în câmp. Aci se fumează şi se pălăvrăgeşte. Sunt în acest fel de viaţă toate caracteristicile transmise prin veacuri, ale poporului nomad şi fără casă de altădată: vatra, ogeacul, felul de a sta pe lângă foc, sunt legăturile trainice rămase chiar dacă s-a ajuns să se locuiască în casă. Casa, căminetele, au fost construite în aşa fel ca să se poată aduce vatra focului din câmpuri. Felul de viaţă al unui popor rămâne în traiul lui zilnic, de-a lungul vremurilor oricât s-ar modifica el. La poporul nostru nu se descoperă nicăieri deprinderi că el ar fi dus o viaţă identică la început cu a tătarilor. El a fost popor stabil, cu casă şi masă de la început. În casele mai curate, de obicei camera a doua este ocupată de un cuptor enorm, cu multe ascunzişuri şi boltituri şi care ocupă o jumătate de perete. Aci dorm locatarii noaptea. Pe lângă pereţi sunt un fel de paturi acoperite cu scoarţe cu alesături în care predomină roşul. Pe pereţi, de asemenea, sunt scoarţe, tot aşa şi pe jos pe lângă paturi. Aci e iatacul de vis al tinerelor femei şi al fetelor mari, care stau mai toată ziua, împletind cu igliţa sau cârligele. Pe jos încă mai stau bătrânele cadâne, povestind cine ştie ce, din trecute vremuri.
Miercuri, 21 ianuarie. De azi-noapte s-a pornit un ger năprasnic. Bate Crivăţul turbat. Ies afară dar în două minute îngheţ. E un frig cum a fost în câteva zile pe Nipru, dar acum bate şi Crivăţul şi frontul regimentului nostru este cu faţa spre vânt. Picioarele îngheaţă în casă. Avem informaţiuni că mulţi au degerat pe front. Peste tot regimul comunist este detestat şi urât. Toţi oamenii spun că nu le mai trebuie şi că să dea Dumnezeu să cadă cât mai fuga Stalin, care şade la dreapta cu Juda. Oamenii s-au săturat. Gazda mea îmi spune că poporul n-a înţeles niciodată şi n-a fost comunist. Comunişti au fost toţi cei care au ocupat diferite slujbe şi la oraşe. Şi de cele mai multe ori slujbele erau ocupate de evrei. Ei erau secretari, brigadieri, etc. Tot produsul câmpului era luat şi dus departe. Lor li se dădea: 800 gr. pâine, iar pentru bătrâni, copii şi soţie 200 gr. Pe zi, femeia cu copil mic avea raţia mai mare: 1200 gr.pâine. Cine nu intra în colhoz era socotit adversar al regimului şi dus în Siberia. Clase de mijloc nu existau. Erau muncitorii şi conducătorii. Propriu zis conducătorii erau în mâna evreilor. De la revoluţie nimeni n-a mai trăit liniştit. Tot ceea ce ar fi indicat un semn de credinţă religioasă a fost îndepărtat. Tot gazda mea spunea că în timp de pace soldaţii spuneau: ,,Nu-i Dumnezeu”,,,E o prostie”etc. (aşa erau instruiţi) iar când au ajuns pe front şi au simţit vâjâind gloanţele, nu mai pridideau închinându-se „Moi Boje, Boh moi!” („Doamne, Dumnezeul meu!”). Copiii nu ştiu nimic de Dumnezeu. Stau de vorbă cu elevi care sunt prin clasa IV-V primară. Toţi dau din cap şi spun că nu ştiu nimic. Nu ştiu să se închine. De asemenea şi tineretul de 20-23 de ani. Sunt însă mulţi părinţi care au învăţat copiii să se închine., însă pe ascuns. Observ asta şi după exclamaţiile lor: ,,Moi Boje!” Propaganda antireligioasă a fost făcută prin toate mijloacele. Observ în casa gazdei Dlui sublocotenent un tablou prost al lui Puşkin, de felul celor care se vând pe la noi prin prăvăliile de alimente, pentru pus pe pereţi. Tabloul e încadrat pe la margine de o mulţime de caricaturi antireligioase: un preot în haină neagră, lungă, cu crucea pe potcap este alungat de un cocoş, cu barba ca şi a feţei bisericeşti. Un muncitor cu muşchi puternici sfidează o biserică făcută strâmb şi cu turnul dărâmat. Gazda atât a fost de impresionată de aceste caricaturi încât nici n-a observat şi nici nu înţelege. Ţine tabloul pentru Puşkin.Statul sovietic a desfiinţat: cooperativele, obştiile, băncile, orice instituţie bancară; toate prăvăliile de orice fel, au fost înglobate în Uniunea Cooperativelor, conduse de stat, iar foştii proprietari au devenit vânzători, secretari, salariaţi ai propriilor lor intreprinderi, de asemenea, farmaciile şi apoi toate fabricile. Regimul comunist a distrus tradiţiile populare, portul ţărănesc, horele din sat, hramurile. Există un singur soi de haine: pentru bărbaţi haina mohorâtă de lucrător din fabrică şi pentru femei nişte haine făcute dintr-o stambă ordinară din care îşi croiau fuste strâmte şi diforme. Toate femeile poartă fuste şi rochii foarte strâmte pe corp, modă bazată pe principiul economiei. Dar aproape peste tot hainele erau zdrenţe şi spuneau jenându-se parcă:,,Nu e de unde să cumperi, nu-i prăvălie, nimica. Comuniştii le-au luat toate!” A fost un singur fel de încălţăminte pentru dame: gheata cu toc jos şi foarte rar cu jumătăţi de toc mai înalt. Bluza, fusta şi gheata standard, iată eleganţa sovietică, atât la oraş, cât şi la sate. Am observat atât la Nicolaev, cât şi aici în Crimeea nişte broboade lucrate din lână merinos, de toată frumuseţea
Marţi, 27 ianuarie. Aflăm de luptele care s-au dat şi care au început chiar de pe colina de lângă sat. Aici a stat batalionul nostru în rezervă, intervenind în 16 Ianuarie când a contraatacat. Aflăm de toate pierderile Regimentului. O mulţime de camarazi zac din cauza rănilor produse de ger, zbierând de durere. În Apac se înmormântează cei căzuţi din regimentul nostru. Trec căruţele pline de morţi adunaţi de pe câmp. Iată-i, azvârliţi unii peste alţii, închirciţi în spasmul cel din urmă, unii morţi de ger, cu răni adânci la cap, în piept, şolduri, cu mantalele ciuruite şi sfâşiate, îngheţate în bălţi de sânge. Sunt dorobanţi din încercatele companii 11, 9, 10, Pionerii regimentului.Mi se dă comanda plutonului 1 din nou, domnul sublocotenent Gogoloşu trecând la comanda companiei, iar domnul căpitan Stabiescu la compania a 10-a. Acum stăm aci în refacere, după ce regimentul nostru a stat pe poziţie şi în lupte 10 zile. Frontul e la 7-8 km. Mă întâlnesc cu Drăgan Ion din compania a 6-a şi el îmi povesteşte cum au decurs luptele: În noaptea de 13-14 ianuarie, Regimentul 18 a intrat pe poziţie. În 15 a atacat cu Batalioanele 1 şi 3, iar Batalionul 2 în rezervă. Inamicul a fost respins 6 km. În zorii zilei de 16 inamicul a contraatacat cu care de luptă. Batalionul 3 a fost forţat să dea îndărăt din cauza nefuncţionării armelor şi a Crivăţului care lovea în faţă. Sectorul regimentului era foarte ameninţat. Se încinge o învălmăşală, o îngrămădeală pe câmp de ruşi şi de români. În această învălmăşală Batalionul 3 are foarte multe pierderi. Din sat, porneşte la contraatac Batalionul 2. Comuniştii se clatină. După vreo două ore comuniştii dau înapoi. Dorobanţii sar pe carele de luptă, „Boforsurile” trag, intervine „Stuka”. Nu se mai merge culcat, sau aplecat, toţi fug în picioare. Dl. locotenent Doloc de la Observatorul Diviziei spune că peste tot câmpul era fulger şi trăsnet.
Joi, 29 ianuarie. Stăm tot în cantonamentul de alarmă Apac-Geamcoi. Am fost la cimitirul de la Apac, unde se înmormântează ostaşii din Regimentul nostru, căzuţi în 15 şi 16 ianuarie. În partea de N.V. a satului, lângă o movilă, se lucrează la Cimitirul de onoare al Regimentului de gorjeni, al doilea după cel de la Vacarjani. Pe cinci rânduri de cruci, cu ofiţerii în cap, mormintele se înşiruie ca la paradă. Sunt mulţi: Cpt. Constantinescu, Slt. Turcu, Rătescu, Dobrescu, Locot.Ghiga, Serg.maj. Saragea, Plut.T.R.Zorilă, apoi alţii şi alţii. Dăm de Serg. Buşe Victor, care a căzut brav ca un erou în capul grupei. Era colegul meu din clasele primare din sat. Când a murit, am visat că era grav rănit. Uneori visele spun aşa de bine cum se întâmplă. Apoi mormintele lui Stuparu şi caporalul Scrieciu, tot de la mine din sat. Mai sunt mulţi neîngropaţi, unii neidentificaţi. Toţi au fost aduşi de pe câmpul de luptă al Regimentului nostru. Stau închirciţi, corpurile îngheţate, loviţi în cap, în piept, de schije, de gloanţe. E aci un câmp de morţi, care zac în toate părţile pe pământul îngheţat, aşa cum au fost descărcaţi din căruţe. Mulţi au lângă ei carnete de însemnări, caietele, livrete militare, lucruri din buzunare care au fost scoase pentru identificare. Citesc rândurile scrise pe-un carnet, încremenite şi îngheţate şi ele parcă:,,Însemnări din campanie: ,,Tristă-i ziua fără soare, tristă-i viaţa departe de casă”…etc. Apoi cântece, aşa zisele suveniri… Ostaşul a însemnat în rânduri simple, gândurile lui. Pe alte file, din alte carnete, găsesc tot cuvinte triste. Mai încolo la capul unui mormânt, un caporal, Udroiu, are două fotografii trimise de-acasă, de soţie. E fotografia soţiei, o femeie în costum de sărbătoare de ţară, care a scris pe dosul fotografiei cuvinte tot triste. Parcă la vederea altor morţi, nu te înfiori ca atunci când vezi morţi din unitatea ta. Nu-ţi vine să crezi că ei sunt, cei cu care ai venit pe drum, ai mărşăluit, ai vorbit cu ei. Dar sunt ei, cu aceeaşi unitate pe dosul vestonului scrisă cu tuş, ca şi pe vestonul tău, sunt ei din Gorj, purtând mulţi cămăşi cusute cu piepţi cu râuri ca la noi, unii încinşi cu brâul roşu sau cu brăcirile gorjeneşti. Doamne, unde a fost să cadă, unde a fost să rămână! De-acum vor sta aici, în cimitirul acesta din capul unui sătuleţ sărac din Crimeea, mărturie a eroismului românesc, căzuţi în atac la gura peninsulei Kerci. Plec trist peste măsură, împreună cu sergentul Ţârvuloiu şi cu Miloiu. Mă rog în gând pentru bravii noştri căzuţi. Părintele Floroiu mereu da indicaţii, scria, citea rugăciuni, acolo între semenii noştri morţi. Şi câţi dintre ai noştri nu vor cădea, câţi poartă vestonul de luptător!
Vineri, 30 ianuarie. De dimineaţă amenajăm poziţia de lângă sat. Avioanele duşmane ne vâră de câteva ori prin fundul şanţurilor, în zăpadă. Avioanele bombardează satul în partea cealaltă. Peste arături, în capătul unei livezi, înşiraţi pe două, trei valuri, atacatorii sovietici, zac aproape unul lângă altul, trântiţi cu faţa la pământ.
Plec până acolo. Aci au fost seceraţi în 15-16, de ai noştri. În mantalele caracteristice, iar pe dedesubt cu o haină vătuită, civilă şi pantaloni de postav bleumarin. Bănuim că au fost marinari amestecaţi cu infanteria de uscat. Zac şi ei cu faţa spre poziţiile noastre, trăzniţi în cap, în piept. Morţii sovietici sunt nebărbieriţi, murdari, schimonosiţi. Unii rânjesc, alţii muşcă brazde de pământ.Mă impresionează tragedia lor. Descopăr şi câţiva ofiţeri care se cunosc pe şnurul de la vârful gulerului, pe mâneca vestonului şi pe stele.
(Va urma)
Dumitru Cauc
