După 16 decembrie 1941, pentru Regimentul 18, ca și pentru alte unități ale armatei române, care au primit ordin să treacă Niprul, vor urma zile în șir de marșuri, unele etape de marș trecând de 40 km. Unul dintre batalioanele regimentului care au întâmpinat mari greutăți a fost cel în care se găsea Ion Mara. Cantonarea din Vasijevca, unde au făcut și Crăciunul din 1941, pe lângă greutățile și necazurile trupei aduce și bucuria întâmpinării marii sărbători, Mara alocând, în însemnări, un spațiu mai întins acestora. Cu multă sinceritate, Mara descrie și egoismul feroce care se instalase datorită războiului și în cei mai incocenți dintre soldați. Deși sărbătorirea Nașterii Domnului departe de țară, de cei dragi, avea un anume iz de melancolie, hotărârea luată în comun de militari de a o face după obiceiurile gorjenești îi umple de emoție și devine moment de mare împlinire sufletească, Mara descriind-o cu multă emoție și acuratețe.Tristețea va reveni din nou în seara zileie de 31 decembrie când s-au gândit din nou mai mult la cei de acasă, la spernța întoarcerii teferi la aceștia. Intrarea iernii rusești în drepturile ei ancestrale îi sperie pe militarii români, dar ei se gândesc doar la biruință.
Marţi, 16 decembrie. La ora 8 am plecat din Nicolaev. Iată-ne după o lună şi mai bine, iar la drum şi încă până cine ştie când! Am făcut peste 45 Km. până în comuna Zarelia, unde ajungem noaptea… Când coloana se pune în marş, are un ce al ei, aşa ca un cântec. Căruţele merg tocănind din roţi, soldaţii tăcuţi şi cu gândul cine ştie unde; coloana se mişcă îndemnând sub cerul de plumb, cu unduiri leneşe, ca o gâză uriaşă. Înaintăm în noroi prin sat. Căruţele au rămas înnămolite la margine. Sunt obosit şi fără să mai umblu după un alt cantonament rămân cu grupa sergentului Văduva şi dorm cu un ciolovic la un loc.
Miercuri, 17 decembrie. Nu mă simt bine… Starea vremii contribuie foarte mult la dispoziţia sufletească. Vorbim de sărbătorile care vin, de ce era altădată, de frigul care va veni. Cad fulgi mari de zăpadă şi în câteva minute pământul albeşte, apoi dă soarele, dar se lasă frig şi mai mare. Ce capricioasă temperatură! Dăm în nişte lanuri de grâu nesecerat, de ţi se rupe inima când vezi că ninge peste el.
Vineri, 19 decembrie. Sunt delegat de companie pentru a face cartiruirea în comuna vecină, Vasijevca, peste vale de aici. Aici vom face şi Crăciunul. Plec pe o ploaie rece cu Sulea, Văduva şi Tudor Scarlat. Ajungem uzi complet. Mai întâi ne ducem la biserică, împreună cu Drăgan şi Mihuţ, fiind sărbătoare, Sf. Nicolae, locuitorii sărbătorind pe stil vechi. Tot azi se face şi sfinţirea bisericii. Un cor mixt dă răspunsurile. Corul impresionează, credincioşii plâng. Preotul e de 50 – 60 de ani, în odăjdii foarte strălucitoare şi noi. Lângă biserică a fost statuia lui Lenin, din care au rămas numai picioarele, restul e dărâmat, fiind de ciment şi prost lucrat. Până seara umblăm în sus şi în jos prin ploaie prin micul sector dat companiei şi fac fel de fel de planuri spre a putea cartirui compania. Aici vom sărbători şi noi Crăciunul şi tocmai acum am nimerit un cantonament aşa de strâmt. Mai sus, pe platou, e un alt sat Pavloca, unde mă duc cu Sulea şi nimerim la un creştin la praznic, că era ziua lui. Acest creştin s-a închinat şi s-a rugat la icoane: ,,Doamne, Dumnezeule ajută ca să fie bătuţi şi izgoniţi sovieticii şi jâzii din ţara noastră bogată şi frumoasă” Spune că jâzii le-au luat totul, rămânând calici.
Sâmbătă, 20 decembrie. Plouă. După amiază dă soarele. Plecăm cu compania la Vasigevca. Pe lângă sat trece râul Juguleţ, un afluent al Jugului. Cantonăm prost. Casele umede în majoritate. Bieţii ostaşi toţi dorm pe jos.
Duminică, 21 decembrie. Timp mai friguros şi cerul tot pe nins. Bănuim că de undeva de peste câmpuri, va veni odată iarna rusească, care ne aduce fiori în oase numai când ne gândim…Observ că am devenit de un egoism feroce. Mi-e silă de mine cu atâtea deprinderi căpătate în această campanie. Iată un exemplu: Aveam de la Nicolaev într-o sticlă câteva linguri de untură de gâscă. O păstrez pentru zile şi mai negre. O ţin în sacul de merinde de parc-aş fi furat-o. Mi-e foame în dimineaţa asta şi-mi lasă gura apă la gândul unei felii de pâine unsă cu untură şi presărată cu sare. Sunt însă şi ceilalţi pe lângă mine. Aştept până pleacă toţi şi repede, repede încălzesc sticla şi ung două felii de pâine pe care le mănânc cu mare poftă. Ce este aceasta decât un egoism sălbatic?
Luni, 22 decembrie. Timp mai moale. Camera nu mi se pare aşa de urâtă ca atunci când ploua. Uliţele nu sunt noroioase, către unde încep câmpurile sunt nişte perdele de salcâmi din care noi mai tăiem pentru foc, apoi un câmp de vii. Cantonamentul plutonului nostru este către capul uliţei ce iese la biserică, iar sus peste o spinare de deal e comuna Pavloca, mai mică decât asta. E cantonamentul nostru de Crăciun şi trebuie să ne simţim bine. Ostaşii şi-au improvizat paturi, care se întind pe lângă păreţi şi de unde la început populaţia era foarte necăjită că am venit aici, acum a început să se înveţe cu noi. Citesc „Ard malurile Nistrului” pe care am început-o ieri…
Marţi, 23 decembrie. Cad fulgi mari de dimineață. Bucuria fulgilor de zăpadă de altădată, se răsfrânge plină acum în sufletele noastre. Băieţii din pluton vin şi spun că ei s-au hotărît ca să petrecem sărbătorile întocmai aşa ca la noi în ţară, cu toate datinile. S-au hotărît să colinde, să facă piţărăi (colindeţi) să mergem cu steaua. Eu aştept mereu coletul cu cămăşi, flanele. Dacă nu-l voi primi de Crăciun, mă voi înnoi şi eu cu ce se va putea: o să-mi tund moletierele de destrămături, le voi pune pe dos şi voi încinge centura uşoară din raniţă.
Miercuri, 24 decembrie. Ajunul Crăciunului. Timp frumos. Gând de ţară şi de casă ne omoară pe toţi de dimineaţă. Mie îmi cade în mână cartea lui Mihail Şerban: Sanda. Citesc pe nerăsuflate, fiindcă o citeşte şi Domnul sublocotenent şi numai când nu e el acasă pot să citesc şi eu… Paginile cărţii mă fură, mă farmecă. E ca şi un vin pe care-l bei după ani de zile de când n-ai mai băut nimic. E poezie, simţire, iubire, primăvară. Tot ce am pierdut noi aici… Băieţii se ţin de cuvânt cu colindatul. Acum trec pâlcuri, pâlcuri spre capul uliţii, pe la fereastră, făcând hărmălaie mare. Mă sumeg din stările mele sufleteşti şi plec şi eu cu ei ca să mă bucur de venirea lui Moş Ajun. Ei au pus mână de la mână şi dând fiecare câte un sfert din pâinea lor ostăşească, au făcut colindeţi, tăind-o în felioare mici. Astfel 4-5 soldaţi, câţi stau într-o casă, au făcut peste 100 de bucăţele, ca să împartă camarazilor când vor veni să colinde. Tot plutonul e adunat în capul uliţei, către gardul de acaţi şi de glădici, unde se încinge hora. Dănescu, îi zice sârba, din solz de peşte, iar sergentul Dogaru o ţine înainte. Caporalul Horia îmi dă şi mie o colindă (băţ de salcâm curăţat de coaje, împletit în alb şi negru de fum). Apoi începe colindatul, pornind în lungul uliţei într-o larmă de parcă am fi copii, într-adevăr. La început oamenii s-au speriat, vârându-se pe după porţi, în case, mai ales femeile, apoi au fost luaţi cu noi, în vârtejul veseliei, mai ales băieţandrii şi copiii, bucuria lor. De la fiecare casă ieşea câte un soldat rămas de gazdă şi împărţea la poartă colindeţi. Până şi neamţul Lenhardt împarte şi el de zor la poartă dintr-o raniţă. Ostaşii rămaşi de gazdă, fac în adevăr pe gazda, aşa ca acasă, gospodari la vetrele lor. Unii ies tacticos cu ţigara în gură, descheiaţi la veston şi cu capul gol, aruncând glume colindătorilor, alţii strigă din când în când: „Mario fă, ia mai adă colindeţi neică şi adă şi mâţa că ia uite, nenică şi cai printre mânji după pomană!” Domnul sublocotenent Gogoloşu face el însuşi pe gazda. Şi noi sărim, râdem, ne îmbrâncim, până la capătul companiei noastre. Compania 7-a făcea instrucţie, dar văzându-ne pe noi în aşa veselie, li s-a făcut ostaşilor de casă şi au cerut să le dea drumul în cantonament, fie ce-o fi. Apoi ne urăm unul altuia, să ne vedem acasă în ţară, cât de curând. Oricât ai vrea să-ţi îndepărtezi gândurile în astfel de momente, totuşi ele se ţin de tine, îţi învăluie inima ca în nişte fire subţiri, nevăzute. Cuprins de aceste gânduri, plec la cantonament. Parcă mă apasă o greutate, un dor, ceva care doare, dar nu-i afli leacul. După masă ne-am dus la denie toţi. Am rămas câţiva la urmă şi ne-am spovedit, deşi preotul e rus. Noi am spus păcatele noastre pe româneşte, iar el s-a rugat pentru noi. Cred că Dumnezeu va primi de bună spovedania noastră. Unii au râs de noi. Mâine ne vom cumineca. Citesc pe Sanda. O frază din carte: „Mi-e gol şi trist sufletul, ca un cuib de păsărele, rămas pustiu după ce puii au făcut aripi şi au zburat” (p.257) Câteodată vorbele pătrund în inimă şi rămân acolo, ca într-un culcuş cald. Numai odată, demult, pe vremea şcolii, am mai citit, într-o zi de primăvară, pe furiş cu cartea pe genunchi sub bancă, pagini în care zarzării cântau, iarba cânta, lumina înflorea, susurând, căzând.
Crăciunul
Aseară am colindat cu domnul sublocotenent Şerban şi cu o echipă de ostaşi: Sergentul Sulea, Văduva, soldatul Dănescu, Blidariu, din plutonul nostru. Mai întâi o luăm pe la casele unde stau D.nii ofiţeri din batalion. Ne oprim încet sub fereastră şi începem: O ce veste minunată, apoi Florile dalbe, pe urmă cântece de stea, până ne dau drumul în casă. Acolo începe Blidariu doine din vioară şi Dănescu din solz de peşte, Sulea îi zice pă gură, aşa ca pe la Tismana. Domnul căpitan al nostru ne-a mulţumit emoţionat. Am fost singurii din batalion care ne-am gândit să facem acest colind. Colegii noştri Drăgan, Căpăţână, s-au luat după noi şi nu s-ar mai despărţi. Când am început noi cerul fusese înnorat, dar pe urmă s-a umplut de stele. Niciodată n-o mai fi văzut satul acesta, peste care acum când colindăm noi parcă se cerne lumină din slăvi, aşa datini. Zăpada scârţâie sub bocanci şi e frig, dar noi suntem toţi veseli şi plini de voie bună. Caporalul Gârtoi a găsit o jumătate de tobă pe care o bate cu ciomagul, făcând pe vuvarul. Am terminat cu vizitarea celor străini de plutonul nostru pe la ora 1 din noapte. Cineva vine cu ideea ca să colindăm pe la toate casele în care dorm camarazi din plutonul nostru. Îi luăm pe toţi pe neaşteptate. Când începem sub fereastră „O ce veste minunată” ostaşii sar din pat, se freacă la ochi, se scoală unul pe altul, râd şi nu ştiu ce să facă. Când intrăm buluc în casă şi văd şi pe comandantul de pluton, rămân buimaci. Noi le urăm din toată inima La mulţi ani, iar ei nici nu ştiu cum să ne mulţumească. Apoi începe Dănescu şi Blidariu, în urmă Sulea cu ,,Hai mândruţă, hai pe vale”. Mă sui în sus la munte şi altele. Sulea spune că el n-a fost cântăreţ, dar acum l-a apucat aşa de se miră şi el şi îi trage nişte doine de te doare inima. Gazdele rămân uimite de obiceiurle noastre atâta de frumoase. Aşa am petrecut noi seara de Ajun.
Azi de dimineaţă ne ducem la biserică. O parte din noi ne-am cuminecat. Mai mult ca oricând am simţit măreţia momentului cuminecării. Corul mixt al credincioşilor dă răspunsurile. Ni s-au umplut ochii de lacrimi când corul rusesc, care nu ştia o boabă româneşte, a dat răspunsurile: Doamne miluieşte şi Dă-ne Doamne în româneşte. Învăţaseră de dragul nostru, gândindu-se poate şi ei la ce depărtări ne este dat acum să serbăm Sfânta Naştere a Domnului. După ieşirea din biserică batalionul se adună în careu şi Domnul Maior ne vorbeşte. Poşta militară a ţinut ca să avem coletele azi, ca şi când ni le-ar fi adus Moş Crăciun. Când văd coletul din ţară, îmi vine să mângâi fiecare colţ, fiecare literă scrisă pe adresă. Apoi suntem invitaţi să luăm masa cu domnul căpitan. Toţi avem mâncare bună, primim daruri din toate părţile, dar cele mai frumoase au fost cele din partea camarazilor germani: ţigări, şocolată, rom, cozonaci. Norocea a făcut rost de vin. La urmă se serveşte şi cafea. Eu le fac o surpriză: servesc ţigări Regale, din cele sosite în pachet de-acasă. Toţi învârtesc ţigările ca pe ceva minunat şi nespus de bun. În fumul de ţigară, parcă ne cuprinde dorul şi mai mult de ţară. Parcă nu mai putem vorbi. Cineva îşi pregătise o cuvântare, dar în atmosfera aceasta de duioşie şi aduceri aminte nu îndrăzneşte să mai spună nimica. Ce-ar putea să mai spună? Ostaşii chicotesc pe afară şi trec la horă. Plecăm şi noi. Joacă toată compania în uliţă şi s-a adunat lumea civilă grămadă. Hora se prelungeşte până seara, când vin şi fete şi băieţi din sat. Intră în horă cu noi şi joacă una cu ai noştri. Apoi ne adunăm seara, după ce s-a terminat jocul la casa noastră. A venit Dl. sublocotenent Şorop şi Gogoloşu. Sosesc şi cântăreţii noştri ai plutonului şi plecăm apoi la Dl. sublocotenent Şorop unde continuăm jocul şi veselia. S-a pus zdravăn pe ninsoare. Moş Crăciun se vede că a ţinut neaparat să vină de prin nămeţi. Pământul se acoperă repede cu un strat de 10-15 cm. de zăpadă Deodată peisajul se schimbă satul căpătând aspectul de iarnă, cu casele aruncate prin zăpezi.
Anul nou 1942 îl începem sub zodie tristă. Tuturora din ţară le vor surâde atâtea planuri, iar noi nu vedem decât două lucruri: păduchii şi războiul. Nu mai e nici o îndoială că nu vom pleca, mâine sau poimâine. M-am dus pe la Norocea şi Bulhart să-i felicit. Aci bem ţuică fiartă, ca în vremurile normale.
Aveam de gând să scriu mai mult în această zi, dar nu ştiu de ce, parcă n-au nici-un rost nici cele notate până aici. Pe cine l-ar putea interesa toate astea? Uneori îmi vine să arunc carnetul şi să renunţ la notări: dar o mai fac din obişnuinţă. Dacă vor ajunge ca să fie citite vreodată aceste note, să se ştie că nu le-am scris întotdeauna cu drag. De multe ori creionul îmi era greu în mână şi mi se părea că vorbele n-au nici o legătură şi că notele sunt prea neînsemnate. Am scris amărât de multe ori, regretând întotdeauna că nu pot să scriu mai bine. Carnetele de războiu cred că trebuie să cuprindă numai lupte, atacuri şi iar lupte. Dar vom ajunge şi noi în lupte. Cine ştie ce va mai fi de noi! Uneori creionul îmi îngheaţă în mână. Oare care va fi ultima dată pe care o voi mai nota-o în acest carnet? Cine-mi va găsi aceste însemnări, în ce zi se vor opri? Acestea sunt gânduri de Anul Nou într-adevăr, sau o tristeţe de-o clipă?
Vineri, 2 ianuarie 1942. Frig, minus 29 grade, apoi soare. Batalionul I , comanda au plecat. Mâine vom pleca şi noi. Nu mai e nici o îndoială că nu am ajunge în Crimeea. Vom trece acum în puterea iernii prin stepele Nogai, intrând pe la Perekop în Crimeea, cu direcţia Sud Simferopol. Aşa ni s-a dat itinerariul. Facem o fotografie cu comandanţii de grupă. Frigul s-a menţinut toată ziua. De pe front, din Crimeea ne vin veşti nu prea bune. Îngrijorarea ne cuprinde pe toţi. Războiul e foarte greu pe acest timp în Rusia. Dar mă gândesc că pe vremuri( Napoleon)războaiele erau foarte obişnuite. Zeci de mii şi sute de mii, – 1.600.000 de soldaţi, au pierit în campaniile napoleoniene. Pe atunci erau considerate vremuri anormale cele în care era linişte. Dar pentru noi ce ar conta altceva acuma decât biruinţa?
(Va continua)
Dumitru Cauc
