În luna februarie 1941, Regimentul 18 Dorobanți ocupa poziție în zona Arabat, la Marea de Azov. Primind informații că, în ultima decadă a lunii februarie, sovieticii vor lansa o contraofensivă generalizată, prevestită de intensificarea bombardamentelor efectuate de artileria și aviația inamică, comandantul Regimentului, colonelul Poșoiu, instituie starea de alarmă. Informațiile privind contraofensiva s-au dovedit a fi veridice, aceasta având loc la sfârșitul lunii februarie. Fiind din nou în prima linie a frontului, Mara va oferi un tablou al războiului așa cum a fost trăit de cei care atunci, cu multe jertfe, au ținut piept unităților inamice mult mai numeroase. Piederile omenești foarte mari ale Regimentului 18 îl impresionează profund pe militar, mulți dintre camarazii săi fiind secerați de gloanțe sub ochii săi, dar se observă și satisfacția sufletească a acestuia privind modul în care au luptat acolo ostașii gorjeni. Aceeași stare o aveau și ceilalți camarazi:,,Mă simt aşa de trist şi deprimat. Toţi suntem la fel. Eu nu mai am decât 14 oameni din tot plutonul.”Dându-ne și nouă cititorilor de azi o imagine cât mai veridică a războiului dus atunci, vom selecta din însemnări pe acelea în care Mara a descris vitejia și spiritul de sacrificiu al gorjenilor în zilele de 24-28 februarie 1941 de pe frontul din Crimeea.
Luni, 23 februarie. Am fost la observator. Am privit două ore poziţia inamică. Aceleaşi formaţiuni subţiri merg în sus sau lateral, pe dunga galbenă a şanţului anticar.
Marţi, 24 februarie. A început să vină primăvara. Bate vânt cald. Nopţile sunt frumoase, cu lună. Toată noaptea a tras artileria. Noaptea frontul are o privelişte măreaţă. Poziţia artileriei e un fulger des, repetat, pe o linie lungă în minutul acesta, ca în minutul al 3-lea de dincolo, să fie flăcări şi bubuituri. Asta se repetă de sute de ori până la ziuă.
Joi, 26 februarie. Azi-noapte am fost bombardaţi de aviaţia inamică. Avioanele au trecut zbârnâind încet peste adăpost, apoi, deodată, s-a zguduit pământul. Bombele au căzut în faţa mitralierelor şi a plutonului 2 al nostru.
Vineri, 27 februarie. Dimineața se arată calmă şi limpede. Ne hotărâsem ca să facem curăţenie mai mare în adăpost. Mă spălam liniştit în gura adăpostului când agentul companiei anunţă că s-a comunicat de la Regiment ca să fim gata de orice, fiindcă în dimineaţa asta vor ataca ruşii. Eram obişnuiţi cu astfel de vorbe şi aproape nici nu am luat în seamă spusele agentului. Soldatul Andreianu pleacă liniştit la apă, spunând că în dimineaţa asta are de gând să se spele şi el, fruntaşul Opriţa mănâncă de nu se mai satură, iar sergentul Tudor Scarlat e foarte neliniştit. Ceilalţi se învârt căutându-şi lucrurile. Dar aici, în definitiv, la ce nu te poţi aştepta? Intru repede în adăpost şi încep să mă echipez, spunând şi celorlalţi să facă la fel. Încep brandurile să bată din ce în ce mai des. Parcă ar fi ceva neobişnuit, fiindcă observând locurile de spargere sunt prea dese. Trage şi artileria, proiectil lângă proiectil. Până aci comuniştii obişnuiau să facă astfel de trageri, însă numai în sectorul nemţilor. Niciodată n-au tras aşa la noi. E ora 7. Trimit pe sergentul Tudor Scarlat să comunice grupelor celorlalte să intre pregătiţi în şanţurile de tragere. Ieşim toţi echipaţi, cu căşti, cu lopata. Iau revolverul, arma rămasă singură a lui Andreianu, grenadele. Sergentul Ţârvuloiu va aşeza minele anticar. Dar în tot sectorul nostru s-a lăsat iadul Se cutremură pământul. Se lasă ceaţa din ce în ce mai deasă. Trec în dreapta grupei a doua, într-o groapă nu prea adâncă, ba mai afară decât celelalte. Trecusem de atâtea ori pe lângă această groapă şi nu-i dădusem importanţă. Peste tot fum, tunet, ceaţă. Acuma bat spre cota 19,8 din spatele nostru, apoi la postul de comandă al companiei noastre, apoi din nou la stânga şi se apropie de noi. Începe şi ploaia, încet, măruntă. De ceaţă nu mai vezi la 50 metri. Vreau să mă duc să-mi iau mantaua şi căciula din adăpost, dar renunţ. Sunt îngrijat de oameni. Cad acum loviturile şi în faţa noastră. Tot plutonul e în şanţuri. Sergentul Duguleanu e cel mai expus fiind în colţul liniei. Se vede şi el la post cu grupa. Nu pot să-i comunic nimic, dar m-a observat şi el şi-şi vede de treabă.
Amplasamentul puştii mitraliere e la 3 metri de mine în stânga. Sergentul Tudor Scarlat şi fruntaşul Opriţa sunt unul în dreapta, altul în stânga puştii. Soldatul Andreianu, încărcătorul puştii mitraliere, vine agale cu găleata cu apă în dreapta şi cu o gamelă în stânga. Trece repede în adăpost, se echipează şi apoi mă întreabă de armă. Îşi ia locul în amplasamentul puştii mitraliere. Sunt liniştiţi toţi trei şi stau aplecaţi cu pieptul pe dunga şanţului, gata de-a deschide foc. Fruntaşul Opriţa spune la glume şi se tot învârteşte, ceilalţi fumează ţigară după ţigară. Strig la Tudor Scarlat:„Fiţi mai serioşi! Nu e glumă!” Ei rămân în aceeaşi nepăsare dar scrutează atenţi direcţiile probabile de înaintare ale inamicului.
Grupele cele două din dreapta sunt mai ferite de proiectile. Toată poziţia noastră e un sul uriaş de foc şi fum care se mută de la metru pe metru, sistematic în lung şi în lat. Fumul devine înnecăcios şi ceaţa e foarte groasă. Ploaia pătrunde încet pe sub gulerul vestonului. Nu mai tremură carnea. Nervii probabil s-au săturat de vibrat. O linişte mare se lasă în corp şi bubuiturile parcă ar fi o muzică fantastică. Şi pe măsură ce totul se transforma într-un iad asurzitor, Dumnezeu parcă întradins cobora liniştea în suflet.
Obuzele cad pe-aproape şi cu fiecare izbitură, ne trântim în fundul gropii. Strig la cei trei de la puşca mitralieră: ,,E frumos, măi băieţi!” Dar în momentul următor o lovitură de brand de 120 îngroapă pe soldatul Epuran care-i la flancul stâng al grupei. E sub pământ, numai arma şi mâinile i-au rămas pe dunga gropii. Soldatul Niţulescu şi cu Ţârvuloiu lucrează de zor ca să-l scoată. S-a ales c-o sperietură straşnică şi încolo nimic şi, liniştit, rămâne la post. Apoi loviturile cad în jurul nostru, izbind cu pământ pe căşti, pe obraz, pe după cap. Parcă plouă în continuu cu pământ de sus. Îmi adâncesc cum pot groapa, dar nu e chip. Ceaţa e foarte deasă şi mă tem că ai mei nu vor fi destul de atenţi. Arma stă încărcată gata de tragere, pe parapet, grenadele sunt într-un colţ al gropii, la îndemână. Deodată se aud focuri de mitralieră în stânga ceea ce însemnează că s-a ivit inamicul. În faţa noastră nu e nimic. Mă tem de-o pătrundere pe la „avionul căzut” care e spre mare.
Misiunea plutonului meu era de a trage şi înapoi, în caz că inamicul ar pătrunde pe-acolo. Loviturile cad acum şi mai dese: grupa 3-a e înecată în fum. Strig la Serg. Tudor Scarlat ca să fie foarte atenţi şi dacă e loc acolo, să vin şi eu la puşca mitralieră. Îmi spune că nu e loc. Mă necăjesc pe el pentru că n-a plecat mai din vreme la grupa sergentului Duguleanu, fiindcă e cea mai expusă şi el e cam nepriceput. Aşa ne înţelesesem să facă în caz de intrare în acţiune. Opriţa mănâncă o bucată de pâine cu unt şi stă cu mâna pe trăgaciul puştii mitraliere, Andreianu stă cu încărcătoarele pline gata în stânga, iar Tudor Scarlat fumează şi meru se uită înainte prin ceaţă. Deodată sunt azvârlit pe spate în fundul gropii de presiunea unei explozii de obuz. Gura şi ochii îmi sunt pline de fum şi de pământ. Apoi o linişte ca de mormânt îmi îngheaţă sângele. Aud din fundul gropii: „Îi omorî”! Bănuiesc nenorocirea, căci peste mine găsesc peticele din cojocelul lui Tudor Scarlat care era cu lâna neagră şi care cădeau de sus ca nişte gâze uşoare. Ies deasupra, dar în loc de amplasament, o groapă de obuz largă de 5 metri. Nu mişcă nimeni. Nu-mi vine să cred, mă şterg la ochi, strig. Picioarele puştii mitraliere sunt azvârlite spre răzorul miriştii. Lăzile cu muniţie sunt îngropate. Trec în groapa de obuz: aci corpul rupt în două al fruntaşului Opriţa Vasile din Pojogeni, iar soldatul Andreianu e zdrobit şi lovit grav în stomac. Zace întins pe dunga dreaptă cu capul răsfrânt în sus. De la brâu în jos e îngropat. Sângele îi iese pe gură şi mai mişcă din buze. Chem în ajutor pe soldatul Niţulescu, iar sergentul Ţârvuloiu să caute pe Tudor Scarlat în pământ, fiindcă nu se vede nimic. Apoi cer puşca mitralieră de la grupa a 4-a, fiindcă acolo sunt două piese de mitralieră şi puşca poate să lipsească. Mi se comunică: Sergentul Tudor Scarlat a fost spulberat în aer, obuzul căzând exact pe el, iar ceilalţi doi; Opriţa şi Andreianu sunt morţi. Nu înţeleg ce-i la stânga, fiindcă în faţa noastră nu apare nimic. Trec în adăpost să iau porthartul şi ordinul operativ rămas pe pat, spre a înţelege semnalele de rachetă. Observ că tunurile noastre antitanc sunt împinse înapoi, prin noroiul până la jumătatea roţilor. Loviturile cad acum îngrozitor, mutându-se toate pe noi, iar spre mare nu se mai aude nimic. Un soldat din compania din stânga se azvârle pe scara adăpostului speriat şi plin de noroi până sus. Îl întreb ce este acolo.„Ne-au respins”!Mă cuprinde un tremurat nervos şi-mi vine să-i dau cu patul armei în cap, fiindcă de imbecil ce este nu mai spune nimic, tace speriat ca o fiară încolţită. Îi spun să nu iese afară şi să nu spună nimic la nimeni, fiindcă va fi împuşcat. Nu-mi iau decât sacul de merinde din lucruri. Nu-mi vine să cred că vom fi scoşi de-aici. Trec din nou în şanţ. În acest moment, pe marginea mării, grupe, grupe se mişcă spre cota 19,8. Ştiu că acolo e a doua linie a noastră şi că poate vor să se organizeze acolo. Dar pe măsură ce văzduhul se liniştea de obuze, armele clănţăneau fără încetare şi un huruit surd se auzea venind parcă prin pământ. Întreg frontul se clatină şi se zbuciumă ca un balaur în convulsiuni. Grupa sergentului Duguleanu se retrage prin spatele nostru, cu plutonul 2 din compania noastră. Se produce învălmăşeală şi oamenii se amestecă. Ai mei mă întreabă de ce se retrag cei de la stânga, eu le spun că au primit ordin ca să ocupe poziţia de la 19,8 fiindcă e mai bună. Noi rămânem aici. Dl. sublocotenent Gogoloşu e la postul de comandă al companiei. În momentul acesta oamenii supraveghează spatele, făcând front spre mare. Nu se vede nici picior de rus, doar grupuri de ostaşi îngrămădiţi, la 600-700 de metri, abia se disting prin ceaţă şi care se îndreaptă spre cotă. Frontul la dreapta noastră e foarte liniştit. Mă mir de ce nu trage artileria noastră niciun proiectil. Trimit un agent înapoi, care aduce ştirea că ruşii au pătruns pe sub vâlceaua de pe lângă mare şi că au ajuns în urma noastră dincolo de cota 19,8. Domnul sublocotenent Şerban a pornit cu 3 grupe în cap, în salturi spre mare. Sergentul Sulea a luat puşca mitralieră în braţe, dar în acest moment suntem încercuiţi de focuri de infanterie şi apoi de branduri. Nu ştiu când am ajuns la mitralierele noastre. Ştiu că strigam să deschidă focul spre mare, şi să susţină contraatacul nostru. Oamenii se amestecă cu ai companiei de cercetare şi aud pe Dl. căpitan Ambrozie spunând unui sublocotenent: „Chiseraicu, repliază-te şi tu încet spre stânga!” Din dreptul companiei noastre cele două tunuri anticar trag. Dau peste sublocotenentul Berindei de la aceste tunuri, care mă întreabă:„Ce-i de făcut?” „Ne repliem aici !”, îi răspund. Mitralierele încep să tragă, iar noi cu oamenii rămaşi pornim iar la contraatac. Dl. sublocotenent Gogoloşu îmi spune să o iau mai spre dreapta, dar nu avem aci din toată compania decât vreo două-trei grupe. Strig şi eu cât pot:„Hai la tunuri,tunurile noastre, fraţilor!” Dl. sublocotenent Gogoloşu strigă şi el:” Compania mea mă urmează!”. Și porneşte înainte. Eu pornesc spre dreapta şi ajungem la adăpostul nostru al plutonului. Pornim toţi în iureş, dar imediat suntem culcaţi la pământ. Noroiul ne îngreunează grozav. Ruşii merg la pas, în grămezi, grămezi şi apoi vin alte valuri la 100-150 m. distanţă. S-a porni artileria noastră abia acum şi se aşterne în faţa valurilor un baraj îngrozitor. Se clatină şi încep să o ia când înainte, când înapoi. Porneşte Batalionul din 92 la contraatac de la N.E. de cota 19,8. Cartuşele fluieră, fâşâie. Trec pe lângă un ostaş răsturnat pe-o dungă, care, în ploaia aceasta de foc, mi s-a părut că-şi făcea o ţigară. Vroiam să închidem latura spre mare în spatele inamicului şi să facem faţă valurilor următoare de atacatori. Dinspre cotă însă nu mai atacă nimeni. Pe lângă mare inamicul s-a strecurat până în poziţia artileriei, după noi parcă nu mai vine nimeni. Suntem ameninţaţi ca să ni se taie şi slaba legătură din urmă şi într-o clipă să fim înăbuşiţi de miile de atacatori care s-au împărţit pe trei ape şi curg neîncetat. Gândul nostru era acum de a nu ceda cota 19,8 şi aci izbucneşte focul ca din pământ. Aci cad Locot. Guran, colonel Lucescu, sute şi sute de ostaşi printre care şi plutonierul T.R. Stoenescu din Tg. Jiu şi care era din 92. Noi suntem la dreapta cotei acum şi organizăm repede rezistenţa până ce tunurile dinspre Tulumceack se aşază în poziţie de tragere. Ploaia cade deasă şi ceaţa parcă ţine cu inamicul Puştile mitraliere acţionează în jumătate la stânga şi cele 3 tunuri germane de aci, care trag direct în grămadă. Dar spre mare s-au îngrămădit regimente întregi de atacatori şi nici nu mai ştiu pe unde mai sunt resturile din rezerva Diviziei noastre. Dl. căpitan Ambrozie strigă la Dl. sublocotenent Gogoloşu ca să contraatace cu restul de oameni ce-i mai are. Dl. sublocot Gogoloşu porneşte înainte, al doilea suntem noi câteva grupe şi încolo cine să ne mai urmeze? Rezistenţele noastre se organizau acum în urma noastră, dincolo de vale, pentru apărarea satului Tulumceac şi ostaşii toţi se regrupau acolo. Rămânem singuri. Aci a căzut soldatul Ciova, care făcea legătura cu batalionul.
Răniţii se adună cum pot mai în spatele cotei şi cer ajutor de ţi se sfâşie inima. Văd şi pe Berindei că se trânteşte pe-o dungă, la 10 metri, lângă tun strigându-mi:„Tunurile mele, măi Ioane, ce mă fac eu fără tunuri !” E rănit în picior şi e ridicat de doi soldaţi. Rămân şi eu fără nimic, numai cu arma plină de noroi în mână. O iau singur aproape pe mijlocul unei arături, ca să dau de ai mei dincolo de vale… În faţa noastră e cota 19,8, apoi o vale şi imediat în spate satul Tulumceac. Dar ceaţa se lasă de ai zice că e noaptea, deşi mai sunt vreo 3 ceasuri până deseară. Cu o puşcă mitralieră îmbrac cele două piese de mitralieră ale Dlui sublocotenent Popescu Ion. E aici tot batalionul nostru, cu domnul maior Filimon cu tot. Suntem cam îngrămădiţi, dar nu se poate altfel. Vin şi răzleţi din alte unităţi şi ni se alătură. Aşteptăm. Obuzele încep să cadă iar îngrozitor, dar a intrat şi artileria noastră în acţiune, în special gruparea de sprijin direct a Diviziei condusă de bravul căpitan Lupulescu. Creasta din faţa noastră cu cota de la 4 – 500 m. şi nu se mai vede de fum. Fumul ne izbeşte şi ne ustură gâtul şi ochii. Deodată apar tancurile inamice: unul, două, trei…şase. Se apropie încet. Unul pe stânga noastră, vine ca o namilă prin ceaţă, trăgând în noi cu tunul şi cu mitraliere. Scobim gropile cât mai adânc. Sergentul Marian ne cară muniţii. Un tun antitanc german trage cu mare precizie în el, dar n-are ce-i face. E acum la 50, la 30 de metri de noi. Vine din stânga. Tragem cu toate armele, azvârlim grenade, dar n-are nevoie. Ne va strivi pe toţi, ori vom sări pe el. Parcă de-acum sunt foarte curios să văd ce-are să se întâmple. Mă ridic să-mi iau grenade, dar o rafală de mitralieră se înfige în faţa mea la jumătate de metru, apoi o schijă cât o aşchie mică se opreşte în dunga gropii drept la mijloc. Ştiu că în acel moment mă distrau grozav loviturile pornite din tunul antitanc german care se izbeau de carul uriaş şi vâjâiau luminoase în lături, ricoşând. În momentul următor tancul se opreşte şi ţâşneşte o flacără subţire, apoi se ridică capacul în sus, în semn de capitulare. Dar nemţii nu-l slăbesc. Izbiturile pleacă şi mai vrăjmaşe şi o flacără uriaşă se ridică, cu fum înecăcios. Ne vine să ne încălzim la acest foc neaşteptat, fiind uzi leoarcă.. Din faţa noastră apar încă 3, iar din stânga altele 3, spre capul satului.
Cele din faţă sunt oprite să mai înainteze de acelaşi tun, dar cele din stânga intră între casele din capul satului. Ceaţa şi fumul e atât de mare încât nu mai poţi vedea la 10 paşi. Apar iar atacatorii. Deschidem un foc violent, dar frontul nostru din stânga din nou se rupe. Tancurile au trecut de noi în spate. Satul e flăcări şi fum… Toţi ne aruncăm în acest fluviu de foc. Nu ştiu câţi au scăpat. Când să trec în şirul celălalt de case sunt trântit în noroi între nişte pietre şi cărămizi. Mă pipăi, mă ridic, trag de picioare. N-a fost nimic. Un soldat trage cu lopata carnea care sfârâie, din flăcările unei case, care fusese bucătăria unei companii. Mă uit la el să văd dacă nu-i nebun. Ard casele, aproape toate casele. Căldura lor face bine, o simţi în obraz, prin hainele ude. Dacă n-ar fi prăpădul ăsta, numai bine ne-ar prinde. Dincolo de sat numai bagaje azvârlite în noroi, geamantane ofiţereşti, căruţe răsturnate, cai şi oameni trântiţi la pământ, răniţi strigând după ajutor. Suntem de-a valma cu nemţii. Unui neamţ îi zboară piciorul un brand în momentul în care vroia să prindă un cal şi se prăbuşeşte într-un lac de sânge. Dau peste o grămadă de pături, din care iau şi eu una şi merg la pas, ce-o fi, o fi. Brandurile se înteţesc şi cad între noi care ne îngrămădim să trecem prin fâşia de pământ dintre două bălţi noroioase. Încerc s-o iau prin noroi, dar e greu. Merg pe dunga bălţii, fiindcă loviturile de brand care cad în apă nu sunt periculoase. Ajung dincolo de baltă. Bieţii noştri camarazi zac pe acest câmp din jurul bălţilor, răniţi, sfârtecaţi. Ieşim la perdeaua subţire de gard din nişte semănături, unde dăm de eroica baterie a 5-a din 36 artilerie comandată de bravul ei căpitan Lupulescu. Aci punem toţi mâna pe tunuri spre a schimba direcţia de tragere şi noi compania 5-a ne organizăm sumar în jurul bateriei. În acest moment ruşii se ridică să treacă de sat dar sunt fulgeraţi de obuze. Dl căpitan Lupulescu cu o barbă mare neagră, cu binoclul în mână, aleargă de la tun la tun şi strigă: „Cu aceleaşi elemente, tun Nr. 1, 2, foc!” Are faţa trasă şi galbenă. Vin caii şi reuşim să tragem tunurile mai sus. Ai noştri se regrupează mult la stânga şi în urmă. Se reuşeşte ca să se facă legătura între companii. Se ridică ceaţa, dar începe ploaia. O luăm într-acolo, spre un mare mamelon care-i cota 24,3. Ajungem complet extenuaţi.
(Va urma)
Dumitru Cauc
