La începutul lunii octombrie 1941 bătălia pentru Odesa continua cu aceeași intensitate, militarii români dovedindu-și din nou înaltele virtuți ostășești, surprinse cu atâta măiestrie de Ion Mara. În noaptea de 6/7 octombrie 1941, Regimentul 18 ajungea pe pozițiile ordonate de către Divizia 18 Infanterie, în zona Dalnic, când s-a și luat contact cu inamicul, care bombarda neîncetat cu avioanele și cu brandurile linia I a Batalionului I și bateriile de artilerie românești din sector. În aceste condiții, colonelul Poșoiu, comandantul Regimentului a ordonat fiecărui batalion să trimită patrule de cecetare, Ion Mara primind ordin să comande patrula Batalionului II. Însemnările referitoare la această misiune de război sunt pline de dramatism, punând în adevărata ei lumină dăruirea ostașului român pe câmpul de luptă și, în același timp, zbaterile sufletești ale celui care își împinge trupul înainte, sub aripa morții. Iar venirea timpurie a iernii ruse aduce un nou advresar pe care trebuie să-l înfrunte!
Miercuri, 8 octombrie……Aşteptăm ordinul de atac asupra Dalnicului (localitatea din faţa noastră). De-aici până la Odesa nu mai e niciun sat. Aflăm că azi-dimineaţă s-au predat 11 comunişti, trecând în sectorul companiei a 11 a. Apoi mai auzim că şi pe la compania 1 s-au predat vreo cinci. Asta ne înveseleşte foarte mult. Cred că noi vom cuceri Odesa, cât de curând.
Joi, 9 octombrie. Aseară pe la ora şapte şi jumătate, agentul companiei a venit cu ordinul ca să plec imediat la batalion echipat, cu armă, zece grenade şi două unităţi de foc pentru puşcă. Mă uit fără să vorbesc la dl. sublocotenent Şerban.,,Desigur, pleci în vreo misiune… Nu înţeleg, de ce te cheamă numai pe tine?”Eu nu ştiu ce-am spus, pregătindu-mă de plecare. Abia acum când mă despart de acest adăpost, simt cât era de bine aici, cu toate că niciodată nu mă putusem odihni bine în el, nici eu nici domnul sublocotenent, nici cel puţin două ceasuri. Agentul îmi spune ca să iau firul telefonic în mână şi astfel să mă duc la batalion, altfel mă rătăcesc. E întuneric bine şi prin iarba deasă şi mare, pe unde mă mână firul de telefon, îndemn mereu. Firul intră în nişte porumbi şi apoi brusc intră în pământ. Nişte soldaţi echipaţi complet, doar fără raniţe stau şi vorbesc încet într-o groapă. Aşteaptă şi ei ceva. Sunt chemat de dl.maior care-mi spune că batalionul nostru trebuie să recunoască neapărat valea dintre poziţia noastră şi satul Dalnic: ce lucrări are inamicul acolo şi dacă sunt cazemate. Se bănuie că aci ar fi posturile înaintate ale inamicului. Apoi îmi citeşte ordinul regimentului, spunându-mi că eu am fost numit şeful patrulei şi, chemând şi ostaşii care aşteptau, ne dă ultimele instrucţiuni şi, strângându-ne mâna la fiecare, ne urează ca Dumnezeu să ne ajute. Semnalul de plecare este răsăritul lunii şi punctul de trecere este pe la compania a 6 a. Îmi iau grupa şi cu un agent plecăm. În marginea porumbilor ne-am oprit toţi. Aici stăm jos unul lângă altul, în nişte lucernă. Caut să cunosc pe fiecare ostaş. Sunt zece, între care doi sergenţi şi un fruntaş. Lămuresc rostul nostru şi misiunea ce ni s-a încredinţat. Le spun ostaşilor că este o mândrie pentru noi că am fost aleşi din tot batalionul. Dumnezeu ne va ajuta şi vom ieşi bine. ,,Dumnezeu să ne-ajute!”, rostesc toţi, închinându-se. Fiecare îşi dă seama de importanţa misiunii; fiecare îşi aranjează ţinuta să fie cât mai suplu. Ochii le lucesc în cap, sub căşti, ca la lup. Sunt băieţi zdraveni şi par hotărâţi. O luăm prin flanc câte unul spre compania a 6 a. La ora 9 suntem în prima linie a companiei şi aşteptăm aci răsăritul lunii. Mai luăm o puşcă mitralieră de aci, înşurubăm focoasele la grenade, încărcăm armele şi pistoalele şi aşteptăm. Vorbim încet despre modul de comportare. Sergentul Dijmărescu trebuie să meargă în capul unei puşti mitraliere pe dreapta, iar eu cu cealaltă puşcă mitralieră cu fruntaşul Constantinescu şi cu încă doi ostaşi, pe stânga. Iată că cerul se aprinde ca de vâlvătăi uriaşe şi luna iese limpede şi necamuflată, cum îi spun ostaşii, într-un răsărit superb peste Odesa. Mă cuprinde un tremurat uşor mai mult de grija ostaşilor pe care nu-i cunosc decât de-acuma. Ceilalţi soldaţi se uită la noi de parcă nu ne-ar mai vedea în ochi. Când luna s-a ridicat la prânzul ăl mic, noi sărim peste şanţul de tragere pe la plutonul domnului sublocotenent Scorţaru, prin porumbi. Dăm imediat în drumul de care ce trece prin faţa poziţiei noastre, unde lăsăm doi coceni înnodaţi ca să cunoaştem de unde am plecat, când ne vom întoarce. Porumbii sunt mari, neculeşi, însă în câte un loc sunt făcuţi praf de cartuşe şi de branduri. Acum o linişte în amândouă părţile de ,,s-aude şi toaca în cer dac-ai sta s-o asculţi bine”, cum îmi şopteşte Constantinescu. Pe mine parcă mă doare această linişte. Mergem încet şi cu grijă, mirându-ne că ai noştri sunt atât de cuminţi pe toată linia. Simţim din tăcerea lor că ştiu de noi, că se gândesc toţi la noi în aceste momente şi asta ne dă curaj şi mai mult. Pământul coboară încet, încet, aproape pe nesimţite. Foşnetul foilor de porumb care ne zgârâie uşor pe haine şi pe mâini, ne face ca din când în când să ne mai oprim, să mai ascultăm. Nimic, nu s-aude nimic, doar tăcerea ne ţiuie în urechi. Simt numai inima care bate sub veston. Fruntaşul Constantinescu iese pe un răstav înainte, spunând că el are auz mai fin. Dăm de gropi de tragere tot mai dese. Rând pe rând, le cercetăm. Puştile mitraliere sunt gata de tras, grenadele gata de azvârlit. Sângele e pompat cu atâta putere că zdupăie în urechi. În vale se observă o dungă de sălcii sau salcâmi, parc-ar fi pe marginea unei gârle. Se vede că e o perdea de plantaţii, de felul celor întâlnite pe poziţia noastră. Dincolo peste vârfete se vede satul Dalnic. Iată-ne la marginea porumbilor. Ne oprim în dosul perdelii de arbori, într-o poieniţă cosită nu demul. Recunoaştem tufă cu tufă. Valea nu e largă. E un fel de hoagă de vreo 200 de metri. Începe pe urmă o contrapantă puţin mai scurtă şi mai înclinată decât cea pe care am coborât noi, iar sus unde se termină panta e satul. Luna luminează bine peste tot, ca ziua. Nu-i urmă de dâmb, nu-i urmă de tufă cât de mică. Peste tot e limpede ca-n palmă. Aşezăm puştile mitraliere în marginea perdelii de salcâmi, în gropi, gata de tragere, apoi le încadrez cu puşcaşi, făcând două cuiburi. Facem un mic plan de foc în caz că va fi nevoie de intrare în acţiune şi numai cu fruntaşul Constantinescu fac planul cum să urcăm contrapanta. Uşori, fără centuri, numai cu arma de gât şi cu câte 3 grenade începem să ne târâm în sus. De-aci nu-i chip să mergi în picioare. Am fi descoperiţi şi raşi imediat. Ne mişcăm greu. Bolovanii şi ştepii ne sfârtecă podul palmelor, ne julesc genunchii. Parcă suntem dihănii târâtoare, şopârle uriaşe sau alte alea. Ochii ne sunt sus la creastă unde desigur că se află posturile inamice. Mai avem cam 200 de metri, de la o vreme înaintarea e foarte anevoioasă. Dac-ar fi măcar o buruiană în faţă. Uneori stăm amândoi respirând greu cu urechea şi inima lipită de pământ. S-aude ceasul de buzunar şi broboanele de sudoare ţâşnesc de parc-ar fi foc în obraji. Constantinescu a luat-o iar înainte şi a şi sărit într-o groapă. Mă apropii şi eu şi săr ca o lăcustă alături de el. De aci se vede foarte bine o casă izolată. Gura uliţii neagră şi largă se vede în stânga ei, mai încolo între şirul de case albind. Constantinescu lasă arma lângă mine şi numai cu o grenadă germană în mână se smulge ca o zvârlugă şi începe să înoate ca un peşte în susul apei în lumina bogată a lunii. Îl urmăresc mereu, observând cu sete marginea satului. Inima care bate anormal de tare. A ajuns la 50 de metri de casa izolată. Aci se lipeşte de pământ şi stă. Parc-am auzit şi eu ceva, un scârţâit şi zgomot ca şi când s-ar închide uşa. Vine repede de-a buşilea şi se azvârle în groapă. Îl apuc cu mâinile amândouă şi-l întreb. „Parc-au fugit, fir-ar ai dracului! Numai acolo în casă am auzit cântând din mandolină, apoi ceva ca o uşă!” Stăm şi aşteptăm unul lângă altul şi aşteptarea ni se pare foarte lungă. Nu mai ştiu nici măsura timpului. Mi se pare că ne-am desprins de lângă ai noştri de zeci de ani, sau că am fost azvârliţi aci prin cine ştie ce miracol. În stânga noastră, mai sus puţin, se vede bine că e o cazemată, apoi răsfrântă înapoi linia de tragere. Ochii însă ne sunt la casă. Pe peretele alb se proiectează silueta unui soldat numai în veston, care pe urmă o ia spre dreapta. În urmă zgomote pe drum şi o căruţă mult mai departe, apoi altă căruţă. Un lătrat de câine ne aduce aminte că aici e sat în toată regula. Constantinescu tremură şi strânge grenada în mână. Spune că nici el nu ştie de ce. O luăm apoi de-a păstrăgala pe pantă în vale cu mult mai fuga de cum am venit, dar când suntem de-a lungul unui răzor, un fel de mejdină, încep să tragă ruşii de sus, de lângă casă. Imediat ţăcăne ca ieşită din minţi o mitralieră chiar din cazemata din stânga. Nu putem să ne mai urnim cu nici un chip. Focul e aşa de puternic, încât dac-ar fi şi bine ochit am fi ciuruiţi într-o clipită. Brandurile încep să se spargă dincolo de perdeaua de salcâmi, în porumbi, pe unde coborâsem noi. Nu ne mai preocupă decât gândul cum să ieşim de aici. Cartuşele se înfig în mejdioara din faţă, parc-ar fi nişte ciocuri roşii de golumbi care ciugulesc iarbă. Pământul răscolit proaspăt ne izbeşte în ochi şi pe faţă. Praful şi mirosul de pulbere ne intră în gură. Observ că nu mai tremur. O moleşală m-a cuprins de parcă n-ar mai fi nimic. Gândurile omului în astfel de momente sunt foarte curioase. Mie îmi trec prin cap şi cele mai bizare ca: unde mi-am pus cutia de chibrite, câte ţigări mai am în adăpost, mâine mă voi bărbieri, mi-o fi venit vreo scrisoare. Parc-ar fi o pânză de cinematograf şi eu purtat într-un vârtej neînţeles. Apoi împuşcăturile se răresc. Brandurile trag mai la stânga, cam pe unde se aud mitralierele noastre Dintr-o săritură suntem la perdeaua de salcâmi. Ai noştri când ne văd, ne trag lângă ei, ne pipăie, ne mângâie şi nu le vine să creadă. Apoi aşteptăm să vedem ce-o să mai fie. Pe urmă ne orânduim pentru înapoiere. Misiunea noastră fusese aproape în întregime îndeplinită. Necazul nostru cel mai mare era că nu avem prizonieri. Ne orânduim să plecăm, tot cum am venit, dar, cu toată stăruinţa ostaşii, sunt mai nerăbdători. Porumbul fâşâie şi încep iar armele! Acum trag şi ai noştri. Acum ne temem că vom fi curăţaţi de ai noştri: ca semn de recunoaştere avem o rachetă verde, dar suntem prea aproape de inamic şi ne-am descoperi. O luăm totuşi în sus, mai târâş, mai în picioare. Spun fruntaşului Constantinescu să se suie mai sus mai fuga şi să tragă racheta. Deodată, la semnal, tac toate armele ca la apăsarea pe un buton. Ieşim sus la drum chiar la cocenii puşi de noi ca semn. Exact când sărim în şanţurile alor noştri din primele tranşee, plini de pământ, uzi de sudoare, încep comuniştii să tragă iar.
Odată cu ,,primirea botezului” focului, Mara și camarazii săi experimentează cu adevărat viața și psihologia omului de pe front, bagajul lor informaționl și psihic îmbogățindu-se cu fiecare nouă zi de război. Înzestrat nativ cu un simț fin de observare a realităților din jurul său, trecute apoi prin filtrul omului de cultură, al poetului și a celui care în viața civilă disemina lumina altora, Mara se simte dator sufletește să lase urmașilor un tablou cât mai complet al feței războiului, cu aceeași insistență radiografiind stările sufletești ale celor care luptau, la ordin, pe pământuri străine. Cu toate că firea lui blândă căuta permanent o rază de lumină ,un mic grăunte de frumos în orice din jurul său, toate experiențele, gândurile și trăirile pe linia frontului, apropierea iernii rusești, vântul ,,șuierând sălbatic pe mii de găuri de fluier” îl fac să simtă urâtul în ,,Țara lui Taras Șevcenco”.
….Pe la 4 şi jumătate stam în adăpost dormitând. Nu ştiu cum de-mi vine somnul aşa fuga. Dl. sublocotenent Şerban se miră că adorm şi sforăi aşa repede. Dânsul stă ziua mai mult în gura adăpostului, observând sectorul plutonului. Deodată mă pomenesc că strigă la mine: „Scoal’ băăă, că se scufundă lumea!”Dârdâiau pereţii gropii. Poate observaseră comuniştii mişcările noastre, fiindcă soldaţii s-au mişcat prea mult azi, şi au tras concluzia că aici se pregăteşte ceva, că au deschis un foc violent de branduri. Cădeau loviturile una după alta peste tot în sectorul nostru. Alte lovituri cad lângă postul de comandă al companiei. Ţărâna se mişcă în sus odată cu fumul, apoi fumul negru piere încet. Comuniştii au foarte multe branduri. Ei le spun aruncătoare de mine. E o armă a infanteriei devenită foarte utilă. Loviturile nu se aud când pleacă şi spargerea e razantă. Oricum ai sta, schijele te nimeresc. Mai bine e să stai în picioare când te prinde în câmp deschis, fiindcă atunci schijele lovesc în picioare, culcat loviturile sunt mortale. Sunt mulţi soldaţi morţi pe-aici, loviţi în cap, în piept. Alaltăieri observatorul companiei, caporalul Guran, a recunoscut terenul care coboară în vale, în faţa companiei spre Dalnic. A dat peste o mulţime de cadavre de soldaţi de ambele părţi. Armele, câte au rămas acolo, erau cu baionetele puse. Se vede că a avut loc acolo o luptă la baionetă. Caporalul a luat o armă şi când a început s-o cureţe a scos viermi de pe ţeavă. Sângele se scursese la vale de pe baionetă şi pătrunsese şi pe ţeavă, apoi s-au făcut viermi. La grupa lui Dăiescu este iar un mort. Are lângă el o scrisoare venită de-acasă şi un portmoneu. Scrisoarea e de la nevastă-sa. E lovit grav în partea stângă. Era legat cu pansamentul individual peste piept. Vestonul parcă era muiat în sânge. Îl cheamă soldatul Iancu Dumitru din compania 4-a mitralieră. E din comuna Broşteni, județul Vâlcea. Grupa sergentului Dăiescu l-a îngropat, punându-i la cap şi o cruce lucrată rudimentar din scânduri de lăzi de cartuşe. Grupa lui Dăiescu se află de-o parte şi de alta, încadrând mormântul. …Aici pe front nu e aşa de greu după cum credeam. E cu mult mai bine în linia întâi. De când am venit aici dorm mai bine şi mănânc mai bine. Vai de bieţii majuri, săracii, care stau înapoi. Nimereşte câteodată câte unul peste noi şi-i aşa de speriat de parcă l-ar tot fugări cineva. Cei dinapoi sunt cu mult mai neliniştiţi. De-aceea nici n-au somn. Noi stăm, pipăim mereu inamicul şi ştim când se mişcă, ştim tot ce face. Ce păcat că nu mi-am luat nici-o carte de citit! În răstimpuri de linişte trece prea greu timpul. Răbdarea câteodată nu mai are margini. Să stai mereu cu ochii pe aceiaşi fâşie de teren, să te învârteşti mereu pe brânci pe-aceiaşi metri pătraţi în jurul adăpostului şi azi ca şi ieri şi mâine ca şi azi. Mi-e dor să mai merg de-a binelea în picioare. Aseară, când se lăsase bine întunericul, am tras o fugă până la perdeaua de salcâmi, către batalion. Am căutat un pic de apă, dar n-am găsit. Acum, ora unsprezece, nu se aude nimic. Numai avioanele şi din când în când câte 2-3 lovituri de tun mai spintecă liniştea. În starea asta grea şi neschimbată, ar fi firesc să te cuprindă gânduri amare şi triste, dar,lucru curios, nu! Cu cât aşteptarea e mai lungă, încrederea în noi creşte. Auzeam că aşteptarea e o artă. Văd acuma că e lucru mare să ştii să aştepţi. Bateria noastră din dreapta trage mereu. Ce bucurie ne produc proiectilele care se aud trecând peste noi. Astăzi, notez mai spre seară, eu cu dl. sublocotenent Şerban ne-am mobilat adăpostul nostru cu singura mobilă: un capac de ladă de cartuşe ruseşti, care serveşte de masă, de uşă şi de stat pe el când încep să îngheţe şoldurile. Dar niciodată n-am spus dimensiunile adăpostului nostru. Are: 1,80 m. lungime, 0,75 m. lăţime, înălţimea de 85 cm. Intrăm pe brânci, printr-o gaură, ca o ferestruie spre inamic. Ca tavan are câteva bârne, cu două uşi peste ele, iar de-asupra pământ, lăzi de cartuşe cu pământ. E aşezat într-o tarla de sfeclă de nutreţ, care au fost puse pentru sămânţă. Aici pe metrul ăsta pătrat şi 35 de cm. ne învârtim noi de atâtea zile. Dormim ghemuiţi, cu picioarele amorţite, unul mai în fund, altul în capul oaselor, mai la gură. Ţărâna de sus ne cade în ochi, ori de câte ori ne mişcăm, iar când ieşim câte unul afară, câte-un pumn bun de ţărână cade de la gura adăpostului exact după cap, umplând ceafa. Avem ca singur vizitator înăuntru un şoarece ale cărui vizite pe mine nu mă supără, numai pe dl. sublocotenent Şerban. Aşa cum este adăpostul ăsta, îmi pare rău ori de câte ori îl părăsesc, pentru alte mişcări. Când ajung iar în el, parc-aş veni acasă, mă bucur nespus. E semn că trăiesc, că n-am murit. În jurul adăpostului avem camarazii din pluton, aşezaţi în formaţie de luptă, în gropile lor de tragere. Gropile lor sunt şi mai reci decât adăpostul nostru. E frig noaptea. Cred că temperatura scade sub 4-5 grade sub zero, deşi e începutul lui octombrie. Pe la 12 din noapte, îngheaţă cafeaua în bidoane. Ostaşii stau sub foile de cort şi tremură. Ne învelim bine cu mantalele, dar frigul intră peste tot. Ziua e soare şi vânt. Cum urlă vântul aici în Ţara Hanilor! Poartă buruienile ca pe nişte mingi uriaşe, ca pe nişte gheme enorme, dintr-o parte în alta. Şi nu-i un pom măcar în tot pustiul ăsta. Numai câmpie, câmpie cu pământ negru, minunat de agricultură. Din loc în loc, numai perdele de salcâmi la margini de tarlale, şi acestea mici. ,,Ce mai pământ de porumbi, vere”, auzeam ieri tăinuind doi soldaţi. –,,Şi-au mai vrut să ne ia dintr-al nostru, fir-ar ai dracului!,,Da-intrăm noi în Ondeasa…”, spunea soldatul Ciulei, un lăutar din Gorj care a făcut şi cântecul Odesei. Suflă vântul rece, ca mâine încep ploile. Şi pe-aici nu s-a cules aproape nimic, nu s-a adunat de pe câmp nimic. Roşiile au putrezit, meiul, grâul, porumbul, iarba de Sudan, ceapa, cartofii, mii şi mii de vagoane, zac pe câmp. Bogăţii de milioane şi milioane de lei, rămân neadunate, călcate în picioare. Urlă vântul peste câmp, şuierând sălbatic pe mii de găuri de fluier. Şi e frig. Începe să-mi fie urât în Ţara lui Taras Şevcenco.(Va urma))
Dumitru Cauc
