Așa cum precizam în prima parte a acestor ,,restituiri”, începând cu 27 septembrie 1941, Ion Mara va consemna zilnic evenimentele de pe front la care a fost martor. Pentru a ușura unui anume segment de cititori înțelegerea mai bine a textului, succint, vom contextualiza istoric momentul. După cum se cunoaște, după eliberarea părții de nord a Bucovinei, Armata 3 română a primit ordin să forțeze Nistrul și să continue ofensiva spre Bug, acțiune ce s-a dovedit foarte dificilă, peste acest fluviu sovieticii având un sistem de apărare puternic. Cu toate acestea, în a doua jumătate a lunii iulie 1941, câteva divizii românești, care acționau în cadrul Corpului 30 armată german, au trecut Nistrul, după care, conform planurilor de luptă, alături de alte unități ale Armatei 4, au fost îndreptate către Odesa, unde s-a desfășurat bătălia cu același nume(8 august 1941-16 octombrie 1941). În Contextul acestei crâncene bătălii, la 22 septembrie 1941, prin Ordinul Marelui Cartier General Român, a fost moblizat și Regimentul 18 Dorobanți ,,Tudor Vladimirescu”. Comandat de colonelul Gheorghe Poșoiu, Regimentul 18 Gorj, cum era mai cunoscut militarilor, pe lângă structura de comandă, avea în componență Compania de Armament, Compania de Pionieri și 3 Batalioane( Batalionul I, cu Companiile 1-4, Batalionul II, cu Companiile 5-8 și Batalionul III, cu Companiile (9-12). Batalionul al II-lea, din care făcea parte și Ion Mara, a ajuns la Bulboaca, în Basarabia, în seara zilei de 26 septembrie, fiind cantonat în satul Gâsca, la sud-vest de Tighina.
Mara nota: ,,Ajungem la o staţie, în Tighina, la 26 septembrie. E frig în dimineaţa asta. Dau să aţipesc pe nişte baloturi de fân, dar sunt chemat tocmai atunci pentru ordine. Mi se dă o însărcinare anumită şi astfel rămân aici câteva zile. La ora 6 şi jumătate batalionul se pune în marş spre comuna Găsca, prin Gărbovăţ”. Implicat emoțional în evenimentul la care lua parte, Ion Mara își notează atât trăirile personale, cât și imaginile care i se derulau în fața ochilor pe teatrul de război. Realitățile observate sunt percepute atât din punctul de vedere al militarului aflat sub ordin pentru realizarea unui ideal în care credea, aici fiind vorba de războiul împotriva unui dușman care răpise României părți din teritoriu național, cât și din perspectiva omului de cultură care caută răspunsuri la multiplele întrebări al rațiunii umane, dorind să cunoască realități, oameni și comportamente. Cititorii, mai ales cei mai tineri, vor găsi în acestea o descriere realistă, văzută, simțită și auzită a sistemului bolșevic, care ulterior va fi impus pentru câteva decenii și României. Cu certitudine, din aceste note se poate învăța o parte a istoriei comunismului și se poate înțelege și mai bine ce orori aduce cu sine războiul. Așa cum va titra într-un capitol al notelor Mara- ,,Aripa morții nu e de înger!”.Așadar, să lecturăm împreună din selecția noastră de ,,însemnări”.
Înainte de a trece Nistrul
Vineri, 26 septembrie 1941. Rămân cu vreo patru soldaţi aici în satul acesta basarabean, cu o parte din materialele batalionului. Caut un loc unde să depozitez tot ce am în primire: ovăz, baloturi de fân, lemne, nişte cazane mici, câteva coviltire. Le-am cărat toate mai la o parte, spre a nu încurca debarcările din tren care se fac mereu. Casa lângă care stăm n-are nici un geam din cauza bombardamentelor. Peste tot murdărie, paie împrăştiate. Văd pentru prima dată efectul unei bombe de avion: o groapă enormă în care ar încăpea o casă cu acoperiş cu tot, numai la câţiva metri de clădiri. O femeie îmbrăcată în negru, slabă şi necăjită, se învârteşte fără rost în jurul casei. Nici ea nu ştie ce să mai facă. Între atâţia soldaţi care forfotesc peste tot, atâta zgomot de maşini, mă mir cum de a mai rămas aici în casa asta. Grâul e încă netreierat, grămadă în bătătură şi stăpâna casei se roagă de toţi să nu-i strice ceva, deşi grădina e călcată în picioare metru cu metru, pomii sunt roşi şi beliţi de cai. Grâul e nelegat în snopi şi firele sunt mereu împrăştiate. Ce contează acestea în faţa acestei lumi care se scurge încontinuu pe aici, către Nistru!? Intru într-o casă, numai din curiozitate (toate casele sunt aproape pustii) dar mă îngreţoşează murdăria, mă înăbuşe aerul greu. Nicio rânduială: paturi fărâmate, boarfe aruncate prin colţuri, vase murdare, gamele soldăţeşti, perini cu pene ieşite. Femeile şi bărbaţii, care mai sunt, sunt prost îmbrăcaţi, slabi, neodihniţi. Mă urc pe o potecă, prin bruma de grădină în sus. De-aici se întinde acelaşi sol basarabean, cu ondulaţiuni ca nişte uriaşe valuri de mare. Departe, se vede Tighina şi mai în fund, cotind spre noi, Nistrul sclipind în soare.
Sâmbătă, 27 septembrie. S-ar părea că sunt prea egoist dacă aici în carnetul meu de campanie, în care mi-am pus în gând ca să notez zilnic atât cât voi putea şi cum voi putea, scriu aproape numai despre mine. Nici nu am de gând ca însemnările mele să fie altceva decât note absolut personale. Fiecare unitate îşi are carnetul istoric în care se va nota tot ceea ce e în legătură cu ea. Eu nu sunt decât un ostaş numai în timp de război, cu o brumă de grad, care nu poate să cuprindă în carnet decât un orizont restrâns, al lui.
……………………………………………………………….
Niciodată n-am mai fost în Basarabia. Peisajul de aici e foarte diferit de restul ţării. Aici e ceva grav şi trist peste coline, peste bălţile cu stufărişuri, peste satele construite altfel, iar acum sărăcite de război. Şi îmbrăcămintea oamenilor e altfel: e mohorâtă şi îţi face impresia că întotdeauna e murdară. Iată cum trece unul spre singura moară de-aici (cea mare a fost distrusă de evreii din sat care s-au retras odată cu bolşevicii) cu sacii pe roabe sau pe cărucioare mici ca de copii. Mă chinuie mizeria aceasta. „Am avut moară mare, ia, colea unde se văd zidurile celea înalte negre…”, îmi explică un băieţaş.
Peste lacul din marginea satului, stoluri enorme de păsări de baltă întunecă orizontul. Nu ştiu de unde vin atâtea păsări de tot felul. De vrăbii nici nu mai vorbesc: mii şi mii zboară, ciripesc de-ţi ia auzul. Şi picăturile de ploaie cad, cad, de azi-dimineaţă. Dacă n-ar fi ceaţa şi ploaia, ai crede că e o zi de mai ( sau poate sufletul nostru caută să se agaţe de ceea ce e mai frumos şi luminos, în situaţii de acestea?!). Noroiul şi paiele încep să se lipească de bocanci. Nu ştiu unde să mă duc, unde să stau să mă odihnesc puţin. Nervii îmi sunt sănătoşi, însă mă simt tare neliniştit. Huruituri de maşini, zgomote asurzitoare, fierbere de oameni, cai şi maşini, zi şi noapte, nu-ţi dau răgazul unei clipe tihnite. Mă uit la soldaţii vechi. N-au nimic; văd că râd, vorbesc veseli, ba un caporal artilerist şi doi soldaţi îşi pregătesc prânzul: un pui pe care-l frig la un cuptor fărâmat afară. Şi eu mă tot întreb ce-o să mănânc. S-au deprins. Camioane enorme cu butoaie de benzină trec spre Odesa. Circulă zvonul că săptămâna viitoare e hotărâtoare pentru căderea ei.
………………………………………………
,,Însemnările” din ziua de 28 septembrie 1941 ne dau o imagine a stării materiale și psihice a militarilor germani și italieni, care luptau pe front alături de cei români. De aici și din alte note, se va observa amărăciunea soldatului român care are atâtea lipsuri materiale și totuși își îndeplinește cu mult curaj și dăruire îndatoririle către țară.
Duminică, 28 septembrie. Toată noaptea a fost frig. N-am putut să dorm. Mi-au îngheţat umerii, picioarele. Trupele trec mereu, fără răgaz spre Ucraina prin Tighina-Tiraspol. Aflu de la dl. locotenent Dinu că batalionul nostru a trecut Nistru ieri dimineaţă. Notez asta după ce am venit de la Biserică. Aci am ajuns când se săvârşea un parastas. Cine ştie pentru cine! Cât e de credincios poporul, se vede îndată ce păşeşti pragul înlăuntru. Tot satul e aici la sfânta slujbă. Parastasul e tot aşa de bogat ca şi în Oltenia noastră. Din toată sărăcia asta, dă omul, dă cât poate de sufletul celor morţi. Servesc doi preoţi în ornate scumpe şi strălucitoare! Biserica e foarte frumos împodobită. În biserică veniseră şi ostaşi români şi printre ei câţiva italieni. Eram foarte curios să cunosc soldaţi italieni. Ei nu se deosebesc absolut deloc de ai noştri. Sunt tot aşa de veseli, comunicativi, ba şi în apucături, ca şi soldaţii noştri. Câtă deosebire între noi la un loc cu fraţii italieni şi soldaţii nemţi, gravi, tăcuţi şi mândri întotdeauna! Italienii îmi spun de la început fratelo şi se silesc să ne înţelegem. Ei nu lasă niciodată arma de la spate. Unde găsesc un vânat bun trag. Vânează raţe, gâşte de-ale oamenilor spunând că sunt de pe baltă, fiindcă ale oamenilor stau în curte, nu se duc pe lac. Apucături de astea au şi ai noştri, dar ei le prind cu mâna, nu trag cu arma, temându-se de urmări. Umblă toată ziua în grup de 4–5, în cunoscuta uniformă italiană, prăfuiţi de sus până jos, căutând să intre cât mai mult în graţia fetelor. Unii cântă admirabil. Veseli şi voioşi întotdeauna. Spală rufe, azi Duminică, în râu de-a valma cu ai noştri. Aci glumesc, râd împreună, îşi împrumută ţigări. Nemţii nu. Ei umblă elegant îmbrăcaţi, periaţi, cu pantaloni lungi de gheată, nelipsita frizură şi boneta pusă mult pe dreapta. Parcă sunt scoşi din cutie, bărbieriţi şi pudraţi. Nu i-am văzut niciodată spălând rufe. Ei stau foarte bine şi aici în Bulboaca, spre deosebire de noi care nici nu ştim pe unde dormim şi fraţii italieni cari stau în nişte grădini, sub corturi, Nemţii stau în localul gării, fiecare având patul lui, iar alţii stau în vagoane de clasa II-a. Aci, într-un vagon se află cantina de campanie, mese de scris, de joc, până şi maşină de călcat, la curent electric (de la dinam). Dimineaţa se spală până la brâu, apoi în flanele fără mâneci, în pantaloni scurţi, execută alergări de fond. Am observat că au trei rânduri de haine: de luptă, de sărbătoare şi de lucru (albe, de aţă) şi pantaloni scurţi pentru baie şi gimnastică dimineaţa. Apoi au două perechi de cizme, bocanci tirolezi şi ghete pentru pantaloni lungi. În timpul liber fac plimbări, la una cu ofiţerii care aici sunt simpli camarazi, fie pe jos, fie cu bicicleta. Între ei râd, glumesc. Au ţigări de toate felurile, bomboane, șocoladă. Niciunul nu bea apă din părţile acestea. Le vin vagoane cu lăzi în care sunt sticle înfundate cu apă minerală. Fiecare ostaş are o sticlă pe zi, plus ceai, în loc de apă obişnuită.
…………………………………………………………..
Trecem Nistru
Miercuri, 1 octombrie. Am plecat la ora 2 noaptea din Lipcani. Am ajuns repede în oraş care rămâne pe dreapta şi apoi în urmă. Trecem prin capul străzilor care se înfig mai degrabă în ruine, în moloz, ziduri dărâmate, coperişuri prăbuşite, stâlpi de telegraf smulşi şi retezaţi, decât spre inima oraşului, spre pieţe, printre clădiri Coborîm cu căruţele împiedicate pe podul de vase al fluviului: pe stânga podul vechi aruncat în aer. Păşim pe pământ străin. Abia acum simţi fiorul despărţirii. Aici, la atâta depărtare, îţi apar în minte mai întâi ai tăi, cei dragi, apoi oraşul, satul, apoi văile, munţii, Ţara – „Ehei!…Ne ducem, vere! Rămâne România noastră în urmă, bă!… Om mai vedea-o, maichea !” aud vorbind ostaşii gorjeni din jurul meu. Mergem pe lângă apă în jos. Îndată ne întâlnim cu convoaie de prizonieri: zdrenţe, bărbi, ochi holbaţi; murdărie. Sunt duşi în ţară, excortaţi de soldaţi români. Rămân pe gânduri, cu un sentiment nedesluşit, de milă, de groază, sau de revoltă. Ce poate să ajungă ființa omenească! Simt că mila mă cuprinde pentru suferinţa omului, dar revolta mă stăpâneşte pentru toate nenorocirile de-acum, provocate de cei care până mai ieri stăpâneau pe aici, de cei care ne râdeau batjocoritor acum un an, galopând pe drumurile basarabene ca prin stepele asiatice. Iată acum trec cotropitorii Basarabiei noastre, triste convoaie de zdrenţe, gunoi şi putoare. Şi ca o înveselire a sufletului, întâlnim apoi fete frumoase care vin spre oraş, cu coşuri pe mână, râzându-ne şi femei care ne mângâie cu privirea. Poartă ciupaguri şi haine albe, mai frumoase decât chiar basarabencele. Întreb dacă ştiu româneşte. O fată din grup răspunde ca s-auzim toţi:”Cum să nu, că suntem moldovence!”A vorbit cea mai frumoasă dintre ele şi niciodată în viaţa mea limba noastră nu mi s-a părut mai dulce şi mai fermecătoare ca acum.
Mă interesează totul şi ard de nerăbdare să ştiu cât mai multe referitor la regimul bolşevic, la traiul de aici din mult trâmbiţatul rai comunist. Văd că nu-i nimic deosebit: nici şosele, nici clădiri. Nici sate modele. Ba, iată, trecem pe lângă nişte livezi superbe de meri care în adevăr mă uimesc prin întinderea lor. Dar asta face parte din nebunia averilor colective. Aproape nimic nu cunosc referitor la viaţa din U.R.S.S. Am citit şi eu cândva o carte de Alexandru Sahia, o alta de A. Gide, dar nu ştiu de ce am rămas cu gândul neîmplinit lângă mărturisirile lui Panait Istrati. În adevăr ce-a fost aici, nimeni din afară n-a ştiut. Şi n-am putut afla nimic nici din Basarabia noastră cât timp a stat cotropită. Felul acesta de viaţă aparţine popoarelor străine de Europa. Separatismul acesta este în sângele popoarelor uranice, cu totul de altă construcţie, nu atât regimului politic. Fiindcă şi în timpul țarilor, noi nu am ştiut mai nimic despre viaţa fraţilor noştri basarabeni. Prutul a fost tot un zid de nepătruns ridicat până la cer, cum a fost şi Nistrul până acum. Asta face parte din metoda guvernelor date de aceste popoare amestecate, indiferent de culoarea regimului. Aici a fost în toate timpurile o imensă temniţă, ale cărei lacăte au căzut în groaznic zornăit acuma la acţiunea armatelor biruitoare. Trecem pe lângă casele curate, cu un mic rost de gospodărie săracă în jur, dar nu înţeleg nimic. Ale cui or fi fost casele, cum le dădeau comuniştii localnicilor: cu chirie, ori erau ale celor care le locuiau. Mereu ne întrebăm, dar nu putem afla nimic. Mă apasă arma şi mă strâng curelele de să mă pătrundă. Praful de la maşini ne îneacă şi sudoarea ne-a ieşit prin vestoane. Profit de faptul că avem un mic repaus şi înţeleg de la localnici că peste tot au fost colhozuri, că aceste colhozuri înglobau totul, toată averea, toate braţele de muncă, toată viaţa economică (spirituală există?). De aici se împărţea cu porţia, pe măsura muncii depuse. Numai cine muncea primea hrană. Bătrânii şi copiii nu primeau decât din surplusuri, care nu erau mai niciodată. Ce raţie primeau? Nu ştiu. N-am aflat încă. Înţeleg că regimul, deşi i se spunea comunist, totuşi era de mai multe feluri: astfel în unele părţi, la sate mai ales, i se dădea dreptul unei familii să aibă o casă, o grădină, o vacă, un porc şi zece găini. Asta era un fel de proprietate individuală, însă se da şi de-aci un anumit număr de litri de lapte pe lună, ouă şi pene. Unde mai pui că familia era foarte numeroasă, deoarece la un loc stăteau două şi chiar trei familii, formate din membri familiei mai bătrâne, şi a copiilor căsătoriţi. Cu mare greutate se ajungea la separarea acestor familii, din cauză că nu aveau unde să se ducă, fiindcă toate pământurile erau ale statului şi nu-şi puteau face casă. Munca se făcea în comun, în colhoz. Totul se făcea cu maşinile. Poate acesta a fost singurul lucru realizat de comunişti, însă nu în folosul individului care muncea. Întreb dacă se ajungea hrana: declar cinstit şi pe cuvânt de onoare că un Nu unanim şi protestatar se ridica deodată şi asta o mărturiseau mai ales tineretul şi copiii, care nu mint. (Va continua)
Dumitru Cauc
