Restituiri: Dascăli de odinioară – Nicolae Al Lupului – Călugăreni

210

Clasele primare, le-am urmat toate în comuna mea. Şi ce învăţătură D-ne! Par’că-1 văd pe Domnul Buligan învățătorul nostru!..Înalt, voinic şi frumos, model de cinste şi de cuviinţă. Avea vocea sonoră; o sonoritate muzicală care te  atrăgea.
Când vorbea Domnul, să fi tot ascultat!… Când ne vorbea de bătăliile lui Mihai Viteazul Ia Călugăreni, ori de ale lui Ştefan cel Mare de la Podul Înalt, Valea Albă ori Codrii Cosminului, ne ticăia inimile înfiorate de isprăvile strămoşilor şi nu s’auzea decât sbârnăitul muştelor în clasă.
Pană şi loazele mici dintr’a întâia, căscau ochi mari ca nişte căţăluşi care stau cuminţi cu botul pe labe, şi ascultau măreţele isprăvi..!…
Atât ne trebuia — ca după ieşirea din clasă – să punem în practică, în livezile dintre grădini, cele auzite de Ia Domnul… Ne împărţeam în cete – turci şi români și să te ţii la bătălii, care de care mai straşnice !
Livezile dintre grădini erau pentru noi, Țara. Prin aceste livezi, curgeau trei pârae provenite din nişte izvoare care nu secau niciodată. Curgea aci pe un prundişi de pietre mărunte, aci forma nişte smârcuri unde te afundai până la genunchi.
Ele erau botezate după fantezia noastră: când părăul de la Podul Înalt, când Neajlovul, când Dunărea ori Nistru. Şi… nu era lecţie de istorie cu vreo bătălie straşnică pe care noi să n’o fi aplicat pe teren.
Ca premiant întâi al clasei, aveam fireşte rolurile de căpetenie: Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare ori Bădica Traian împăratul.
Ca împărat, făcusem cu oştenii mei un pod de piatră peste Dunăre — adică peste balta cea mai lată, de se cruceau oameni când treceau pe acolo, îl făcusem din bolovani, orânduiţi aşa că podul avea vreo şase bolţi, pe care cel mai meşter zidar nu le-ar fi făcut mai bine. Capetele podului erau iar o minune, fără să mai spun de parapetele de pe alături, aidoma cu ale podului lui Traian din cartea noastră de Istorie.
Aveam armata mea, din mahala, care mă asculta orbeşte. Frate-meu Gheorghe făcea pe Decebal când eu eram Traian, ori pe Sultanul turcesc când eram Mihai ori  Ştefan.
Unul Gheorghe al lui Dragotă făcea pe Ghirai hanul Tătarilor. Ca  oşteni de seamă aveam pe fraţii mei Zamfir şi Dumitru; pe Dumitru Dragotă, fratele lui Ghirai, Pe Costică al Preotesei, pe Grigore al Floricănoaiei, pe Gheorghe Baltă pe fraţii Truşconiu, pe Gheorghe al lui Lascu, poreclit de noi Raveca şi pe ai lui Ghibiciu, amândoi fraţi.
Bătăliile erau date cu toată îndârjirea şi nu erau fără pericol pentru vreuna din tabere. Aveam fiecare o îndemânare, de a arunca cu piatra, că puteam lua vrabia de pe gard, mai abitir de cât cu puşca, dar mai aveam şi îndemâ¬narea de a şti să ne ferim.
Ne băteam dintr’o parte şi din alta cu pietre. Ochii ne erau ţintă la adversar, prinzându-i mişcarea şi direcţia cum vine piatra. O săritură în lături şi piatra trecea sbârnăind mai departe.
Fiind în clasa V-a, eram monitorul general pe întreaga şcoală. Unul din Drăgoeşti, Paraschivoiu Dumitru, poreclit ursu, care era în aceeaşi clasă ca premiant al treilea, deşi mai voinic la trup, ca noi toţi, dar pe care ‘1 doboram la luptă dreaptă, are îndrăzneala să facă pe Sinan Paşa şi să -mi declare război, ca să ‘mi ia toate ţările până  la hotare şi să le prefacă în paşalâc.
Îmi anunţ căpitanii şi chem în ajutor pe Ghirai cu toţi tătarii lui.
– Ghirai, să nu ne bată  Turcii!
– Lasă pe noi, că dau ei de dracu la Neajlov. Sinan Paşa avea pe toți  cei   din  Drăgoeşti, cam vre-o treizeci la număr şi la el mai trecuse şi doi din oştenii mei mai hărţuiţi prin războaie— Picu lui Mongescu şi cu frate-său Vasilică, pentru că, se chema că  dacă  au  casa  la   uliţa  mare, fac parte tot din împărăţia turcului.
Picu era premiant al doilea după mine şi ar fi dorit să mă învingă într’o bătălie, să îmi surpe faima faţă de toată lumea din  şcoală.
Aveam vre-o 17-18 oşteni în totul, dar unul şi unul. Abia am putut să deslipesc  de la ei  pe vărul Goga ăl mic, şi să ‘1 fac să treacă  în tabăra noastră
Goga ăsta era un prichindel. dar  nu știu cum aducea mâna, că zvârlea cu piatra mai mult de cât oricare din noi. Pe el l-am pus căpitanul artileriei.
De ursu nu ne era frică,  dar de Picu şi Vasilică, ne cam temeam că învăţase meșteșugul războiului cu noi.
Mi-am tocmit căpităniile, făcând pe frate-meu Gheorghe să fie Preda Buzescu.
După ce a ieşit Domnu’ din clasă şi 1’am văzut că a cotit după uliţa din capul satului, numai ce ne-am şi despărţit în tabere, şi ostilităţile au şi început.
Sinan cu ai lui ne-a luat în hăituială, până ne-a băgat în golul de la şetre, unde se făcea bâlciul de Dumineca.
– Uite cum fuge Mihai cu ai lui!… Pe ei băieţi !… Şi.. ne-a respins în livezile dintre grădini. Aici am dat de proviziile noastre de  gloanţe,   adică de pietre.
Picu şi cu Vasilică resping pe Preda Buzescu peste Neajlov, Ghirai  îi sare în ajutor şi lasă podul fără apărare. Repede las pe Goga la aripa dreaptă şi-1 iau la harţă pe Sinan, care cât p’aci să treacă podul, şi ‘1 opresc pe loc.
–  Băieţi ţineţi-vă bine, că ne iau păgânii Țara – răcnesc eu pe front.
Buzescu ia la fugă pe paşa Vasilică şi ‘1 loveşte la un un picior; Ghirai fugăreşte pe Picu,  care înpiedicându-se cade în mlaştină umplându-se ca dracul de noroi şi–l  ia prizonier. Eu ţin piept izbind cu furie în tr’ai lui Sinan şi aud pe câţiva schincind că fuseseră loviţi… Pe semne Goga ni¬merise pe unii cam din coadă, că se auzea „a-oleo” iar eu am nimerit cu o piatră în capul lui Sinan Paşa, căruia a început a ‘i curge sânge de sub căciulă.
Când a începnt a răcni că i-am spart capul, toată ceata păgânilor a luat-o la fugă şi noi după ei, sburăturindu-i mereu cu pietre, pană ce i-am scos şi de la şetre, mai gonindu-i şi pe uliţa mare, până în dreptul lui Motroacă.
Se uitau oamenii la noi ca la dracu făcându-şi cruce de atâta îndârjenie, iar femeile au început să ţipe şi să ocărască, că „se omorau   nebunii”.
Sinan a plecat cu capul spart, şi mulţi dintr’ai lui şonticăind din cauza loviturilor primite. Eram teafăr cu toţi ai mei şi bucuros că Țara era curăţată de păgâni, ba le mai luasem şi din împărăţie. Am intrat în uliţa noastră, bucuroşi că am câştigat o mare bătălie, cum n’a mai fost niciuna pană atunci.
Bucuria noastră s’a şters a doua zi. Pe semne că oamenii reclamaseră la Domnul şi Domnul a luat informaţii de ce s’a petrecut că 1-am văzut intrând în clasă posomorât.
Să iasă afară Mihai   Viteazul…
Ce să fac?… Am ieşit… Mă ştiam cu musca pe căciulă.
Să poftească Sinan Paşa, cu toţi paşii lui, Preda Buzescu, şi Ghirai hanul cu toţi tătari lui…
Şi… Doamne, ce nuiele ne-a mai tras la palmă de ne venea să ne tăvălim pe jos de usturime, dar am îndurat cu vitejie   şi  nuielele.
Ne-a pus apoi pe toţi capii răutăţilor în genunchi după tablă şi a oprit toată clasa să nu mănânce de prânz afară de câţiva din mahalaua Melăriţei, pe care i-a văzut că s-au dus cuminţi acasă.
După ce Domnul a plecat recomandându-ne să rămânem în genunchi până vine după amiază, m’am apropiat de Ursu.
Te doare rău mă, frate Dumitre?
Nu mă mai doare. M’a durut atuncea când curgea sânge, dar aseară mi-a pus mama funin¬gine pe rană şi s’a prins sgaibă.
Îmi pare rău că te-am lovit, dar dracu te-a pus să declari război lui Mihai Viteazu şi să a-jungi cu urdia ta până la Neajlov?!… Nu spune la carte că acolo li s’a înfundat turcilor ? Să mai poftiţi şi altă dată!
Am pus iscoade să ştim când se iveşte Dom¬nul să ne găsească la locul nostru de canon, căci când a plecat abia trecuse de colţ că noi ne-am şi sculat din  genunchi.
Când a venit, după prânz a venit mai târziu şi ne-a dat drumul iertându-ne de   pedeapsă…
Niciodată nu va şti Țara cât îi datoreşte Dascălului nostru ! – căci din dragostea pentru ea mulţi din colegii de odinioară şi-au lăsat oa¬sele apărând-o când a venit ceasul cel mare, cu elanul şi însufleţirea când îşi apără o Țară în miniatură a închipuirei lor, cu râuri scumpe – râurile strămoşilor, ce scăldau inimile noastre mici pentru faptele mari…
Trecând într’o vară, mai anii trecuţi cu bătrânul meu dascăl pensionar prin dreptul „Fântânei monument” unde e pomelnicul celor căzuţi în Războiul de Întregire   – îmi ridic discret pălăria.
Dascălul prinde mişcarea şi făcând un gest domol cu mâna spre fântână spune:
– Copiii mei săraci!… Şi-au făcut datoria până la capăt!…
Şi între gene i se frământă o lăcrimoară iar eu gândeam în sinea mea.
– O! Dascăle, cât de mare ai fost pentru Timpul Tău !
Din aceste timpuri ale copilăriei fericite port şi azi pe cap un semn, de la apărarea vitejească a unei cetăţi de stobori, unde eram asediat de fratele meu, iar din Războiul cel Adevărat al Țărei ce am visat-o mare – un răboj în spinare, făcut de o schije de obuz, în munţii Sovejei din Țara lui Ştefan Cel Mare!…
IPB

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here