Viața unui om este ca o carte, ce trebuie citită în tihnă, filă cu filă. Așa cum spunea cronicarul, ,,Cetindu, trebuie să citeşti şi al doilea şi al treilea rându, şi aşa vei înţelege dulceaţa, mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a ceti şi a nu înţelege ieste a vântura vântul sau a fierbe apa”. Acestui crez subscriem și noi, încercând să citim până la capăt, filă cu filă, cartea vieții lui Ion Mara, gorjeanul cu dor de ,,Jii” și de satul său,,valah”, Strâmba-Jiu.
Sculptând în sine imaginile clipelor dramatice din anii copilăriei(sărăcia, ocupația vremelnică a Puterilor Centrale, strădaniile urcușului pe treptele cunoașterii), la care, în adolescență și pe parcursul întregii vieți, se va adăuga dorul nestins de meleagurile și istoria Gorjului, Ion Mara va reuși prin talentul său literar să ne ofere o imagine pură a satului gorjenesc din prima jumătate a secolului al XX-lea.Talentul său literar s-a manifestat în anii petrecuți la Școla Normală de Învățători din Craiova. Referindu-se la începuturile creației sale literare acesta spunea:,, Ca elevi aveam şi încercări şi preocupări literare şi se organizau şi cercuri în acest sens. Astfel Popovici Constantin avea la clasa lui ca şef de meditaţie şezători literare, apoi Nuţă Ion scria la „Zorile Romanaţului”, revistă ce venea într-un singur exemplar la noi la şcoală pe adresa: D=şoarelor Nuţa şi Mara, crezându-se că sântem fete deşi venea la Şcoala Normală de băieţi… Participam când puteam la şezători literare organizate de Sabin Făgeţel, directorul rev. „Ramuri”. Am auzit citind atunci pe D.D. Pătrăşcanu, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Gib. Mihăescu şi pe scriitorii craioveni Ion Dongorozi, Elena Farago, Nicolae Milcu, Sabina Paulian, T.Păunescu-Ulmu care conducea şi revista „Pleiada” şi era profesorul nostru de L.franceză. Profesorul şi directorul nostru ne-a iniţiat şi ajutat în munca culturală fie la şezătorile organizate pe clase, fie la cele de sâmbăta seara organizate pe şcoală în cadrul Căminului nostru cultural „Ion Creangă”, cămin înfiinţat de institutorii noştri de la Şcoala de Aplicaţie, Florea Dumitrescu şi Gh. Preoteasa.” Debutul literar se va produce tot în spațiul gorjenesc, în anul 1930, în ziarul ,,Gorjanul” publicând mai multe poezii, dintre care amintim: ,,Cântecele mele”, ,,Inscripție pe un caval vechi”, ,,Livada mea”, ,,Lună”, ,,Scrisoare de la mama”, ,,Slove pe o cișmea”etc. De la primele sale poezii s-a putut observa atașamentul sufletesc profund la spațiu existențial care-i marcase copilăria și adolescența. Puritatea sentimentelor sufletești este completată de limpezimea versurilor, ce te ademenesc să cunoști lumea pe care el o îndrăgește atât de mult, satul său ,,valah”, de pe ,,Jii”. În anii următori a continuat să publice în ziarul ,,Gorjanul”, dar și-n alte publicații din Oltenia și din țară(,,Arhivele Olteniei”, ,,Ramuri”, ,,Gând şi slovă oltenească” din Craiova, ziarul „Fapta” condus de Mircea Damian din Bucureşti, iar la Arad la „Biserica şi Şcoala”, „Şcoala Vremii”, „Litera”. Prin grija poetului Alexandru Iacobescu și prin contribuția financiară a epigramistului Alexandru C.Calotescu-Neicu, în anul 1932 a apărut volumul ,,Lespezi în lumină”. Dintre poeziile incluse în acest volum amintim: ,,Fântâna părăsită”, ,,Icoane șterse”, ,,În pridvorul vechi”, ,,La fântâna cu nuci”, ,,Rânduri pe o piatră de hotar”, ,,Unde-a fost bordeiul”, ,,Schitul vechi”, ,,Slove pe o cișmea”, ,,Stejarul din câmp” etc. În anul 1935, în colecția ,,Pământ și suflet oltenesc” va apărea volumul ,,Versuri”. Din majoritatea poeziilor sale reiese dragostea față de spațiul gorjean, de satul său natal, Strâmba-Jiu, de care, sufletește, nu s-a îndepărtat niciodată. Deși uneori culorile în care el își pictează în suflet satul te-ndeamnă la oarecare tristețe, din felul în care le așează ne dau imaginea nespusei bucurii a poetului că, măcar cu gândul, se poate întoarce, în timp, în acel spațiu, odinioară plin de viață. Copleșit de dorința de a fi trăit mai devreme, pentru a se fi bucurat de aroma ,,satului valah”, unde se încăpățâna să trăiască casa aceea micuță, ,,lângă margine de drum”, ,,pridvorul vechi și scund”, ,,fântâna cu trei nuci”, la ,,marginea pădurii”, ,,schitul cu leatul zidirii, pierdut în veacurile trecute”, ,,știubeiul uitat sub dâmb”, poetul arde de dorul satului valah ,,înfundat în umbră de nuci, în vetre de bozi”. Câtă lumină revarsă în sufletul său amintirea satului său de peste Jii ne spune în poezia ,,Rugăciune”: ,,Doamne, În sat la noi de-ai vrea să vii,/-În satul nostru de pe Jii-/Întotdeauna ai găsi,/O odăiță luminoasă,/C-un obiceiu străvechi:/C-un pat curat pentru odihnă,/Cu scoarțe noi și miros de sulfină,/Și-o masă joasă/Și rotundă,/C-o azimă caldă/Pentru cină/Și-o oală nouă cu vin vechi”. Deși în centrul acestui tablou sufletesc se găsește ,,casa de la Jii din vale”, poetul Ion Mara construiește cu versuri limpezi ca un bob de rouă un spațiu edenic ademenitor pentru orice suflet omenesc cătător de certitudine și împlinire. Sufletul său tânjește după mireasma nucului bătrân, pe care ar dori să o bea ,,din frunze, ca din cauc”, după ,,apa lină” a știubeiului ,,uitat sub dâmb”, după pietrele de hotar pe care le-au pus ,,Gabrovenii și Strâmbenii”, după schitul cel vechi al lui Stoichiță Râioșanu și după poiana din pădure, ce amintește despre pustnici și haiduci. Ion Mara a avut mereu conștiința spațiului istoric în care s-a născut, eroii săi de suflet fiind Tudor din Vladimirii Gorjului, în ,,ițari și baibarac bogat”, Ecaterina Teodoriu, ,,atât de tânără între străbuni, luminând cu ei laolaltă veacul”, luptătorii de la podul Jiului din 14 octombrie 1916, care au ,,prefăcut podul în munte de granit”, Victor Popescu și partizanii săi, grojenii căzuți la datorie pe atâtea câmpuri de luptă. Referindu-se la un Olimp al creației noastre spirituale, Constantin Brâncuși, în una dintre poeziile sale spune: ,,Inima noastră nu poate să cuprindă/ atâta recunoștință eroilor,/ și deopotrivă pentru meșter și zeu,/ oricât de solemn și -nalt am rosti cuvântul: glorie!” Dacă poeziile sale au ajuns încă din timpul vieții sale la cunoștința publicului iubitor de frumos, însemnările despre ,,timpurile grele” ale copilăriei și despre războiul la care a participat au rămas doar în faza de manuscris. Primul dintre acestea este ,,Clipe grele”, care a fost scris la vârsta de 17-18 ani, autorul acestuia având bine întipărit în suflet momentele dramatice din timpul ocupației Puterilor Centrale din anii 1916-1918. Toate personajele și evenimentele sunt reale, autorul ținând să precizeze: ,,Astea le-am trăit şi le-am văzut cu ochii”. Descrierea atrocităților săvârșite de ocupanți împotriva populației civile se constituie într-un document de certă valoare istorică. Un alt manuscris, intitulat ,,Privind prin ani în urmă…”(27 pagini)1 este povestea vieții autorului, acesta descriind cu multe amănunte etapele formării sale ca dascăl, locurile unde și-a desfășurat activitatea pe ogorul atât de roditor al științei de carte, debutul literar, aducându-ne spre cunoaștere mari personalități culturale ale timpului, pe care le-a cunoscut, unele dintre acestea fiind binefăcătorii vieții sale. Talentul său literar se va remarca în manuscrisul ,,Însemnări din campanie”, care, după cum spune însuși autorul, sunt notele unui om, care redă ceea ce observă, simte și percepe din tot ce se întâmplă în jurul său pe front. Este relevantă în acest sens însemnarea din ziua de 27 septembrie 1941: ,,S-ar părea că sunt prea egoist dacă aici în carnetul meu de campanie, în care mi-am pus în gând ca să notez zilnic atât cât voiu putea şi cum voiu putea, scriu aproape numai despre mine. Nici nu am de gând ca însemnările mele să fie altceva decât note absolut personale. Fiecare unitate îşi are carnetul istoric în care se va nota tot ceea ce e în legătură cu ea. Eu nu sunt decât un ostaş numai în timp de război, cu o brumă de grad, care nu poate să cuprindă în carnet decât un orizont restrâns, al lui”. Însemnarea sa din ziua de marți, 29 septembrie 1941, aruncă o lumină deslușitoare asupra îndemnului venit din interior de a-și nota trăirile: ,,Notez rândurile astea stând trântit pe manta, în marginea unor porumbi mici şi cu rod sărac. Mii de gânduri mă fură şi nu ştiu ce să scriu. Nu m-am gândit niciodată să scriu pentru o carte. De aceea aceste note sunt aşa cum le-am notat atunci şi cum le-am scris apoi zi de zi dintr-o obişnuinţă, ori pentru astâmpărarea nervilor”. Deși la începutul notelor din campanie se arăta timid, după ce face cunoștință cu spațiul unde se duceau operațiunile militare, însemnările prind vigoare, iar tânărul subofițer român surprinde cu acuratețe și sensibilitate dramele individuale și colective din timpul războiului. Caietul pe care a făcut însemnările are 250 de pagini numerotate. Este împărțit în subcapitole fiind, cum scrie pe pagina de început, ,,Carnet de învățăminte aparținând Elevului Serg. T.R. Mara C. Ion/ din Comp3-a Ploton III”. Pe copertă, în chenarul-etichetă e scris PlutonierT.R. / Mara C. Ion/ comp.5-a Reg 18 D.” Caietul este subîmpărțit în diverse capitole ca: Personalitatea Comandantului / Instrucția de luptă /Armament / Dispozitivul Batalionului în avangardă, etc. Scrisul este foarte mărunt, cu creionul, uneori mai greu de descifrat. Prima însemnare este datată ,,Sfârșitul lui septembrie 1941”, când se îmbarcă în trenul ce-l va duce spre front, iar ultima ,,Duminică 10 mai ”(1942, n.ns.), când primește vestea că va pleca spre țară. Lectura acestor ,,însemnări”2 este captivantă, autorul acestora stăpânind arta scrisului, dar având și vocația istoricului, sociologului și psihologului. O importanță aparte are corespondența purtată de Ion Mara cu diferite personalități din Oltenia, dintre care amintim: prof.C.D.Fortunescu, prof.C.S.Nicolăescu-Plopșor, Ilariu D.Udriștoiu, C.Calotescu-Neicu, învățătorul Victor Popescu din Valea cu Apă, prof.Ion Mocioi. Corespondența purtată cu profesorul Ion Mocioi ne indică o altă dimensiune mai puțin cunoscută a lui Ion Mara, aceea de cercetător al istoriei Gorjului. În două scrisori (una din martie 1975 și alta din mai 1978), Ion Mara își exprimă speranța că se va putea scrie o istorie a faptelor lui Victor Popescu din Valea cu Apă, în acest sens solicitând sprijinul distinsului om de cultură gorjean, căruia îi indică și câteva surse de informare. Cât de important a fost exercițiul de admirație și cunoaștere dintre cei doi gorjeni reiese din faptul că în anul 2003, profesorul Ion Mocioi va edita volumul Poezii, care cuprinde poeziile scrise de Ion Mara și o parte a corespondenței acestuia. La rândul său, Ion Mara îi va dedica o poezie omului de cultură gorjean.Ion Mara, gorjeanul cu ,,dor de Jii”, este o carte demnă de a fi citită din scoarță în scoarță. (va urma)
1Cu ocazia Centenarului Școlii Normale de Învățători din Craiova(1970), Ion Mara, a dactilografiat textul în mai multe exemplare, semnându-l cu cerneală albastră. Unele fragmente din acesta au fost incluse în volumul omagial alcătuit cu acel prilej.
2Publicarea acestora în anul 2021, cu prilejul împlinirii a opt decenii de la războiul dus de români pentru recuperarea teritoriilor răpite de sovietici, va fi un act autentic de restituire culturală, atât de binevenit în aceste timpuri în care se pare că uităm, voit sau impus, istoria noastră adevărată.
Prof.dr.Dumitru Cauc
Casa din Vădeni
Nu mai vin ai casei, au trecut în marea sărbătoare.
Puţinele lucruri care au rămas,
Se văd părăsite şi goale,
Aşa cum le-a prins acel ceas.
Aici, în firida dintre odăi,
Ardea opaiţul cu lumina-mpărţită.
Unde e flacăra lui
De floare ofilită?
Geaba aşteaptă ceaunul agăţat în fiare,
Vătraiul rămas în colţ,
Numai făina luminii mai cade pe ogeac,
Nu-i nimeni s-amestece mămăliga pentru toţi.
De mult a dat oala-n foc,
Au mai rămas în ea doar boabe de-ntuneric,
Mă mişc încet prin aerul din lucruri,
Şi gândul mi-e greu, netrebnic.
Iată şi masa scundă,
Rotund, mi-o cuprinde lacrima-n geană,
În locul în care sta fiecare la masă,
Creşte o nevăzută buruiană.
Aci, pe laviţă e lada-n care se mai păstrează
Puţinele lucruri ale fetei venită pe scut:
Pletele ei împletite din beznă,
O carte poştală, o cană de lut…
Ai vrea să mai rămâi, în liniştea din lucruri,
Dar parcă te sfieşti de ochii grinzii,
Din bătătură-ntinzi mâna, să mai mângâi
Două uşi săpate-n lumina tinzii.
Ion Mara
