Foarte important de precizat este faptul că, în reprezentările de până acum, imaginea Duhului Sfânt apare fără aură. După sfaturile teologice ale părintelui arhimandrit drd. Mihail Stanciu, imaginea Sfintei Treimi nu poate să fie trunchiată printr-o astfel de lipsă majoră, care este în contradicție cu canoanele Bisericii Ortodoxe Române și, în general, ale Bisericii Creștine de Răsărit. Și observația sfinției sale este corectă pentru că, așa cum a fost gândit și pictat drapelul Revoluției din 1821, ținând cont și de cunoștințele teologice ale epocii în discuție, deloc modeste, precum și de locul unde a fost realizat drapelul, Dumnezeu Duhul Sfânt nu putea fi lipsit de acest amănunt atât de important. În consecință, pentru o întregire canonică a imaginii Sfintei Treimi, dar și a întregului ansamblu iconografic, a fost adăugată, cum suntem convinși că a fost încă de la început, aura Duhului Sfânt, demonstrația fiind puțin mai jos. Culoarea aurie aleasă pentru toate aceste aure este diferită și cu mult mai fină decât restul nuanțelor de galben folosite la finalizarea imaginii. De altfel, și nuanța de galben a veșmintelor lui Dumnezeu Tatăl este diferită de restul nuanțelor, după cum bine se observă. Tot la niște nuanțe plăcute și pline de pace am apelat când au fost alese culorile pentru norii Cerului. Sunt nuanțe de alb și de albastru senin, bine îmbinate, care redau foarte plăcut norii Cerului pe care stă Sfânta Treime. Sfaturile doamnei Lucica Gildeanu în alegerea culorilor au fost mai mult decât binevenite, doamna fiind un țesător remarcabil și cu experiență în arta broderiei computerizate, mai ales în realizarea veșmintelor bisericești și a icoanelor pe pânză. Amintim și faptul că, inițial, atât Sfinții Părinți de pe steag, cât și Sfânta Treime aveau scrise lângă sau deasupra imaginilor lor denumirile prescurtate conform scrierii bisericești (D.F. – D.T. – Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Tatăl, n.a.)(29). Cu privire la imaginea Lui Dumnezeu Duhul Sfânt, studiind cu atenție fotografia realizată în cea de-a doua jumătate a veacului XIX, prima fotografie a steagului Revoluției de la 1821, realizată de un anume Zipser la Craiova, se observă că deasupra imaginii Duhului Sfânt sunt gravate trei litere(30) care par să fie scrise pe un semicerc ce nu poate fi decât aura Duhului Sfânt. Cu certitudine sunt inițialele pentru Duhul Sfânt, pierdute în reproducerile ulterioare datorită modului în care au foste executate aceste reproduceri târzii, după o compoziție ce a fost prezentată cu partea superioară a flamurei ușor îndoită, după cum se vede în publicația lui Plopșor, la planșa a IV, încadrată între fila 138 și 139 din lucrarea citată și de noi. În același context se pierde și partea superioară a crucii aflată în brațele lui Hristos Dumnezeu, despre care am vorbit ceva mai sus, redată corect în fotografia lui Zipser, atât crucea cât și inițialele Duhului Sfânt fiind pe aceeași linie de înălțime în drapelul-icoană. Nu am păstrat decât scrisul pentru cei doi Sfinți, pentru a nu se face vreo interpretare greșită a imaginilor acestora, mai ales că, după cum am spus, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este pictat într-o cu totul altă reprezentare decât cea cunoscută. Sfânta Treime iese în evidență, în primul rând, fiind pomenită și în rugăciunea din registrul secund al steagului, iar în al doilea rând, adăugarea unor precizări cu privire la personajele brodate, care reprezintă Sfânta Treime, ar fi încărcat imaginea de ansamblu a flamurii, ținând cont de dimensiunile ei, reduse la numai o jumătate din drapelul inițial. Probabil că la o viitoare revizuire a drapelului, la dimensiuni reale (185 x 152 cm), vom adăuga și acest element, care acum lipsește. Ceea ce trebuie observat la imaginea Sfintei Treimi este atitudinea lui Dumnezeu Tatăl, care binecuvântează cu mâna dreaptă și vrem să credem că gândurile celor care au pus în operă această imagine – acele minți luminate despre care amintea Onisifor Ghibu -, aveau în vedere, prin imaginea respectivă, binecuvântarea Revoluției române declanșate în 23 ianuarie 1821. Prezența Crucii în brațele lui Hristos, Dumnezeu Fiul, conform interpretării istoricului Onisifor Ghibu –, „lucru rar întâlnit în iconografia ortodoxă, simboliza, desigur, nu «mântuirea», ci suferința care trebuia să însoțească actele mari și mai ales pe acelea care aveau să încerce schimbarea rânduielilor lumii“(31). Nimic nu a fost pus la întâmplare pe drapel. Tot registrul iconografic a fost bine și adânc gândit înainte de a fi pictat, pentru că ideea cu care se pleca la drum viza viitorul unei națiuni, viitorul unui stat modern, care trebuia reclădit din temelii și care să-i cuprindă pe toți românii, din toate teritoriile locuite de ei, și asta nu se putea face decât prin jertfă și, mai ales, prin contribuția întregii națiuni române, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Pentru acest obiectiv final se aștepta momentul prielnic în vederea realizării unității politice a vechii Dacii. De altfel, Î.P.S. Nestor Vornicescu face următoarea referire cu privire la drapelul cel mare, scriind că imaginea întregului drapel „este concepută și a fost executată artistic astfel încât să sugereze complet realitatea de cuget și simțire a fraților «de un neam și de o lege» din toate provinciile românești“(32). Cercetările întreprinse de istoricul Gh.D. Iscru și Î.P.S Nestor Vornicescu pe această temă, a ideii de unitate națională cuprinsă în drapel, scot în evidență un plus esențial al dorinței de unitate politică românească ce se desprinde din mesajul drapelului Revoluției din 1821 ca „document programatic“. La această observație, pe care o vom dezvolta imediat, adăugăm încă de la bun început afirmațiile lui Onisifor Ghibu, care scria că prezența celor doi Sfinți militari alături de Sfânta Treime „nu este întâmplătoare, ci are un înțeles mai adânc… este un caz unic în istoriografia noastră ca acești doi sfinți să fie puși alături: ei nu au fost nici contemporani și nici martiriul lor nu prezintă note comune sau asemănătoare“(33). Astfel, în completare, Gh.D. Iscru ne vorbește despre prezența Sfântului Mare Mucenic Gheorghe pe drapelul de stat al Moldovei „ca simbol ecleziastic al Moldovei încă din vremea primilor Mușatini și el apare adesea pe steagul (de stat, n.n.), <> Moldovei până în secolul al XIX-lea. Așa cum este plasat pe flamură, la dreapta, la Răsărit, el ar reprezenta Moldova“(34). Î.P.S. Nestor Vornicescu, în tandem cu Gh. D. Iscru și în aceeași notă, completează această întregire națională de pe steag cu următoarele precizări: „Astfel, central, deasupra stemei Țări Românești, este reprezentată Sfânta Treime – Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul odihnindu-se pe norii cerului și Sfântul Duh în chip de porumbel. Este simbolul fundamental pentru unitatea «norodului românesc» … – simbolul eclesiastic al Transilvaniei…“(35), iar acest fapt are în vedere Ardealul, așezat la Nord, „a cărui aspirație spre unitate cu «Țara» a traversat veacurile“(36). Cum bine afirma și istoricul maghiar Szilagyi Sandor, în veacul al XIX-lea, referindu-se la valahii din Ardeal care, în veacul al XV-lea, „gravitau la unirea cu Valahia“(37). Sudul Țării întregite, în gândirea elitelor românești de la 1820-1821, este reprezentat chiar de Sfântul Theodor Tiron, patronul spiritual al celui care declanșase Revoluția națională românească în 23 ianuarie 1821, „el putând sugera poziția Olteniei pe harta României“(38), completată cu stema Țării Românești: vulturul cruciat al Basarabilor (acvila valahă, preluată și de familia Corvineștilor în Ardeal, originară din Țara Românească), care încheie această idee politică de refacere a hotarelor Daciei vechi. Registrul iconografic, întregit în partea de jos cu stema Țării Românești, demonstrează că revoluția declanșată la 1821 avea să vizeze întreaga societate românească, de la cel mai înalt nivel – Domnul țării -, până la cea mai de jos categorie socială – țăranii. Am ales pentru realizarea stemei țării, culoarea verde a frunzelor de laur, un verde crud(39), puternic și plăcut, cum sunt și celelalte culori, de altfel deloc stridente sau țipătoare. Cercul de lauri care înconjoară stema Țării Românești, conform descrierii lui Aricescu, este prins cu o panglică de culoare roșie în partea de jos(40), așa cum a fost și în original.
În 1821 a fost o Revoluție națională cu largi perspective pe ideea dezrobirii din jugul turco-greco-fanariot și de unitate politică panromânească, în viitor. De altfel, acest deziderat reiese și din textul rugăciunii care încadrează stema țării, unde se are în vedere „Tot norodul românesc“, cu trimitere sigură și fără ocolișuri sau alte restrângeri, la întreaga națiune română, cum s-a înțeles și cum vom mai explica și mai jos. Și suntem de părere că nu doar Episcopul Ilarion sau Gheorghe Lazăr aveau în vedere „tot norodul românesc“, ci și Tudor Vladimirescu, un autodidact, un cunoscător al Scripturilor. Tudor Vladimirescu era și un foarte bun cunoscător al realităților sociale, istorice și politice ale momentului, după cum am mai amintit. Una dintre cărțile bisericești de mare valoare ale românilor este Cazania Mitropolitului Varlaam (1643), unde, în prefață, întâlnim expresia „la toată seminția românească de pretutindenea“. Cazania lui Varlaam era dedicată întregii națiuni române de pretutindeni, din toate teritoriile locuite de ea. Revoluția din 1821, pregătită de Tudor Vladimirescu, Gheorghe Lazăr, Episcopul Ilarion al Argeșului și „boierii făgăduiți“, avea ca obiectiv maxim și viitor, dar nedeclarat public, o unitate națională care să includă „tot norodul românesc“.
În ceea ce privește textul rugăciunii, interpretarea/citirea lui, redată în lucrarea lui Aricescu, a fost corectată ulterior de istoricii care s-au preocupat cu mai multă atenție de acest simbol vexilologic al momentului 1821, devenit, azi, piesă de muzeu și una chiar foarte rară, dacă nu chiar unicat în acest domeniu. Precizarea corectă a citirii rugăciunii aparține istoricilor Onisifor Ghibu, Gh.D. Iscru și Nestor Vornicescu, care s-au aplecat cu acribia lor bine cunoscută asupra acestui document programatic al Revoluției din 1821 – drapelul acesteia. Textul acestei rugăciuni este următorul: „Tot norodul românesc/ Pre tine te proslăvesc/ Troiţă de o fiinţă/ Trimite-mi ajutorinţă/ Cu puterea ta cea mare/ Şi în braţul tău cel tare/ Nădejde de dreptate/ Acum să am și eu parte”. Rugăciunea se citește în linie, peste stemă și nu vers după vers și este scrisă cu caractere chirilice în limba română, cunoscut ca fiind alfabet de tranziție – era și acest aspect unul element de progres. Însă, chiar dacă Aricescu redă integral această rugăciune în lucrarea sa citată și de noi, o redare ce pare a fi o citire vers după vers și nu în linie, tindem să credem că totuși interpretarea autorului este posibil să fi fost corectă și noi să fi interpretat greșit intenția acestuia. Ceea ce ne pune în gardă cu privire la această posibilă eroare a lui Aricescu este linia care desparte, în cartea lui Aricescu, cele două ipotetice strofe, care nu rimează sub nici o formă și n-au nici o logică citite vers după vers. În realitate, rugăciunea conține patru versuri care se citesc în linie, cu o rimă perfectă, stema Țării Românești fiind amplasată în centrul acestei rugăciuni. Confuzia în citirea rugăciunii poate pleca doar de la amplasarea stemei Țării Românești în centrul ei, dând impresia unei rugăciuni/poezie cu două strofe, ceea ce este total eronat. Precizarea pe care o face Aricescu cu privire la culoarea acestor versuri este că scrierea lor s-a realizat cu auriu. Erau „slove aurite“. Pe nuanța de alb a mătăsii transparente și la dimensiunile avute de drapel, cum era flamura inițială, cu certitudine că slovele aurii se citeau foarte bine, fiind destul de mari. Nu este o eroare că am ales un negru pentru reprezentarea noastră, pentru că auriul ar fi îngreunat citirea. Nu este târziu niciodată să o modificăm, mai ales că intenționăm să refacem drapelul în viitor, când posibilitățile financiare ne vor permite, atât la dimensiuni normale, dar și față-verso, cu respectarea și pe verso a tipiconului canonic, pentru că, așa cum s-a înțeles, simbolistica pictată pe fața drapelului se vedea și pe cealaltă parte, datorită mătăsii translucide care permitea acest lucru. În condițiile actuale, culoarea neagră, în contrast cu nuanța ivoar a pânzei naturale folosite de noi, scoate în evidență textul integral al rugăciunii revoluționarilor și a întregului norod românesc către „Troița de o Ființă“, și aceasta e cel mai important. Și la Năsturel și la Metzulescu găsim aceeași precizare cu privire la culoarea slovelor care erau „de aur”(41) , dar textul rugăciunii este prezentat, la Năsturel, la fel ca la Aricescu, pe două strofe, care nu rimează. Așa cum bine sublinia profesorul și istoricul Gh.D. Iscru, rugăciunea era adresată Sfintei Treimi de viață dătătoare și nu unui împărat lumesc. Ajutorul poate veni doar de la Dumnezeu și nu de la oameni, cu atât mai puțin de la capetele încoronate, care uită că sunt acolo sus datorită milei și voinței/îngăduinței lui Dumnezeu. Iar acest fapt este unul care subliniază nu doar credința supremă și de necontestat în Sfânta Treime a națiunii române, ci și păstrarea, în atâtea veacuri de lupte și jertfe – „18 sute de ani“, cum avea să spună Eminescu mai târziu – a dreptei credințe strămoșești, credința creștină de rit răsăritean, Ortodoxia, Biserica creștină a românilor fiind una apostolică datorită prezenței și activității pe pământul vechii Dacii a ucenicului lui Hristos Dumnezeu, celui dintâi chemat, Sfântul Apostol Andrei.
(Va urma)
Adrian Gh. Iscru
29 – Dinică Ciobotea și Vladimir Osiac, op. cit., p. 204. Cu trimitere la sursă făcută de cei doi autori, fiind vorba despre articolul, în limba franceză, „L’étendard de Tudor Vladimiresco“ apărut în ziarul L’Indépendance Roumaine din București, în 11/23 Mai 1882, sub semnătura unui corespondent al ziarului care fusese la fața locului în ziua de 7 Mai 1882, când steagul a fost predat delegației sosite de la București, din ordinul lui Carol I.
30 -Aurel Metzulescu, Steagul lui Tudor Vladimirescu, apud C.S. Nicolăescu Plopșor, op. cit., p. 137, planșa II.
31- Onisifor Ghibu, op. cit, apud Gh.D. Iscru, op. cit., p. 74. A se vedea și Onisifor Ghibu, Gheorghe Lazăr și Tudor Vladimirescu. Epilogul studiului anterior citat, al aceluiași autor, cu o prezentare de Gh.D. Iscru în Manuscriptum, XVII, 1986, nr. 2.
32 – Nestor Vornicescu, op. cit., p. 126.
33 – Onisifor Ghibu, op. cit, apud Gh. D. Iscru, op. cit., p. 288.
34- Gh.D. Iscru, op. cit., pp. 79-80. Pentru o mai bună lămurire cu privire la prezența Sfântului Mare Mucenic Gheorghe pe drapelul Moldovei trebuie văzută nota 70 din Nestor Vornicescu, op. cit., p. 127.
35 – Nestor Vornicescu, op. cit., p. 126, ș.a. A se vedea și nota 69 de la aceeași pagină.
36 – Gh.D. Iscru, op. cit., p. 79.
37 – Szilagyi Sandor, Istoria Transilvaniei cu o privire asupra culturii ei, vol. I, Pesta, 1866, p. 122, apud Ion Toderașcu, Permanețe Istorice Medievale, Factori ai unității românești. Vol. II, Ed. Univ. „Al. Ioan Cuza“, p. 103 și nota 74, p. 136.
38 -Gh. D. Iscru, op. cit., p. 80.
39 – Aurel Metzulescu, Steagul lui Tudor Vladimirescu, apud C.S. Nicolăescu Plopșor, op. cit., p. 136, unde autorul precizează că frunzele de laur erau de culoare „galben dorat” (auriu, n.n.). Am optat pentru culoarea verde, cum am arătat și în text, datorită imaginii reduse a drapelului, culoarea aurie fiind mai puțin vizibilă pe albul ivoar al pânzei, ținând cont de dimensiunile reduse ale drapelului.
40 – C.D. Aricescu, op. cit., p. 188. În descrierea sa, autorul indică foarte clar culoarea „rosă“ a „bandelettei“ cu care erau legate, în partea de jos, aceste ramuri pe care autorul le consideră ca fiind „de măslin“.
41 – P.V. Năsturel, op. cit., p. 45.
