După ce au fost puse la punct detaliile tehnice și realitățile istorice, am găsit, cu ajutorul lui Dumnezeu, persoana care trebuia să realizeze acest drapel pe calculator și apoi să-l brodeze pe pânză. Este vorba despre țesătoarea Lucica Gildeanu, persoana care ne-a ajutat și a pus în practică toate modificările solicitate de noi în decursul mai multor luni de zile. Pentru început, când toate aceste elemente de reconstituire au fost stabilite, ținând cont în primul rând că acest drapel al Revoluției, și apoi drapel de Stat, este, practic, o icoană în ansamblul lui, pentru a porni într-o bună tradiție creștină, am cerut și am primit, pentru acest demers al nostru, binecuvântare de la Părintele arhimandrit drd. Mihail Stanciu, de la Mănăstirea Antim, și de la Părintele Marian Sava, preotul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ de la Facultatea de Medicină din București. Discutând telefonic și pe e-mail cu părintele arhimandrit Mihail Stanciu despre acest steag, sfinția sa a fost de părere că, în primul rând, imaginea întreagă a drapelului trebuie să fie centrată și echilibrată din punct de vedere compozițional. Ceea ce s-a și realizat, cu ajutorul doamnei arhitect Ecaterina Ghiță, marginile fiind egale pe toate laturile, Sfânta Treime fiind în centrul întregii iconografii și ușor ridicată în cadrul ansamblului iconografic, cum este și firesc. A urmat apoi corectarea imaginii crucii pe care Dumnezeu Fiul o ține în brațe, rezemată de umărul Său drept. În toate reprezentările avute la dispoziție până acum, imaginea de ansamblu nu este centrată corect, și vom explica, din punctul nostru de vedere, cauza pentru care apare astfel. Drapelul nu putea să iasă pe poarta Mănăstirii Antim cu această eroare a imaginii în ansamblul ei și cu crucea tăiată în partea superioară, inclusiv cu lipsa aurei ce trebuia să se găsească la Dumnezeu Duhul Sfânt. Uitându-ne cu atenție la imaginea drapelului inițial, așa cum fusese fotografiată, la un anumit moment dat, vom constata că imaginea crucii din brațele Mântuitorului se încadra foarte bine și integral în flamură. Reprezentarea se găsește în Revista lui Nicolăescu Plopșor (planșa II, p. 137), despre care am amintit. Ca atare, imaginea trebuia corectată. După ce au fost îndreptate aceste mici erori, centrarea imaginii și îndreptarea crucii, rămâneau două importante elemente de detaliu care trebuiau analizate atent și îndreptate, dacă acestea prezentau, într-adevăr, erori. Primul dintre ele a fost imaginea Sfântului Teodor Tiron, aflată la lancea steagului. Al doilea element era imaginea Duhului Sfânt, redată incomplet în reconstituirile de până acum. Să le luăm pe rând. Sfântul Teodor Tiron a fost reprezentat, până acum, pe jumătate, partea sa dreaptă nefiind redată. Evident, întrebarea firească a fost dacă un sfânt poate fi pictat doar pe jumătate, în ce condiții și unde anume. Răspunsul oferit de Părintele arhimandrit drd. Mihail Stanciu, la care ne-am raliat cu argumentele noastre, a fost că nu este posibil, în condițiile date și că aici, în ceea ce-l privește pe Sfântul Teodor Tiron, s-a întâmplat ceva. Ce anume? Este adevărat că unele semne de întrebare rămân, în ceea ce privește corectitudinea interpretării noastre, dar logica istorică și canoanele bisericești se impun categoric în favoarea noastră și suntem de părere că Sfântul Teodor Tiron, chiar dacă este amplasat la lancea steagului, trebuie să fi fost pictat inițial în întregime. Lipsa părții drepte a corpului său ar putea fi cauzată, în opinia noastră, de următoarele situații: Prima, și cea mai plauzibilă, ar fi aceea a înfășurării drapelului pe lance, situație în care s-a pierdut puțin din material (18), exact partea dreaptă a Sfântului Teodor Tiron, pânza fiind desprinsă de pe lance, ulterior, de Cacaliceanu – cum îl numește Aurel Metzulescu pe stegarul și șeful tunarilor lui Tudor –, în momentul în care Tudor fusese arestat (19); a doua ar fi faptul că drapelul a fost purtat în diverse lupte, suferind, astfel, unele modificări atât pe parcursul anului 1821, cât și ulterior(20). Dacă ne reamintim, lt-colonelul I. Papazoglu vorbește despre „zdrențele și rupturile” drapelului. Coroborând toate aceste date, nu ne mai aflăm în fața unei ipoteze, ci în fața unei certitudini în ceea ce privește partea dreaptă a Sfântului Teodor Tiron și imaginea flamurii per ansamblu. Nu este exclusă nici varianta unei posibile reprezentări a Sfântului Teodor Tiron în această ipostază ca purtător al steagului, iar partea sa dreaptă să fie pictată fără mână, care se află pe hampa steagului. Totuși, suntem de părere că este puțin probabil ca acest fapt să se fi întâmplat, pentru că imaginea originală, așa ștearsă cum e și greu vizibilă, indică faptul că acesta avea cel puțin partea inferioară a corpului întreagă și doar mâna dreaptă nu era reprezentată integral datorită susținerii lăncii steagului. Deci, probabil că Sfântul Teodor Tiron ori avea mâna dreaptă prinsă de hampa steagului, în reprezentarea pictorului, păstrându-se proporțiile egale între marginea din stânga și cea din dreapta, ori era așezat lângă hampă, cu mâna arătând spre steag sau ținând în mână o suliță sau o cruce. Am considerat, pentru o întregire cât mai aproape de realitate a imaginii, că Sfântul Teodor Tiron putea să aibă în mână o suliță, iar la înfășurarea drapelului pe lance, acest detaliu să se fi pierdut. Nu am optat pentru o cruce în mâna Sfântului Teodor Tiron, ci pentru o suliță, pentru că deja crucea se afla în brațele Mântuitorului și încă o reprezentare a acestui element, important de altfel, nu cadra cu întregul ansamblu. Sulița aflată în mâna dreaptă a Sfântului Teodor Tiron simbolizează și acțiunea militară, ca ultimă soluție, dacă dialogul și înțelegerea, „pe calea cererii dreptății“ ar fi eșuat. Pe originalul greu vizibil, nu se distinge deloc care dintre aceste posibilități ar fi putut să fie reprezentată, iar imaginile ulterioare ale drapelului nu ne ajută în acest sens. În toate variantele, imaginea ținerii unei sulițe sau a steagului propriu zis de către Sfântul Teodor Tiron contează mai puțin. Ceea ce contează este faptul că acesta, în calitatea sa de Sfânt militar, era pictat pe steag, era așezat la hampă și simboliza o ultimă soluție la cele întreprinse de Vladimirescu, după ce argumentele păcii și ale înțelepciunii, simbolizate de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, într-o ipostază total diferită, dar și inedită, ar fi fost epuizate. Nu în ultimul rând, așa cum au explicat diverși istorici înaintea noastră, Sfântul Teodor Tiron era patronul spiritual al lui Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției din 1821 și Domn al Țării Românești – după intrarea sa în București.
Culorile în care s-a realizat pictarea Sfintei Treimi și a celor doi Sfinți militari sunt extrem de importante, iar imaginea steagului, descrisă în lucrarea lui P.V. Năsturel(21), ne-a fost de cel mai mare folos în reconstituirea lui actuală, precum și studiul istoricului Gh.D. Iscru, dar fără a neglija lucrarea lui C.D. Aricescu, primul dintre istorici care descrie sumar și concis acest steag în 1874. Descrierea lui C.D. Aricescu este foarte importantă în ceea ce privește registrul iconografic, prezentând, cu prioritate, esența ideii cu care plecaseră la drum Tudor Vladimirescu și toți cei ce i-au stat alături până la final: ajutorul și nădejdea în Sfânta Treime de viață dătătoare și în puterile cerești. În ceea ce privește cromatica drapelului această informație, redată cu fidelitate de Petre V. Năsturel în lucrarea citată, la planșa nr. 13, ne-o furnizează și A. Metzulescu care ne confirmă că a fost executată o reproducere a drapelului, după original, iar acea reproducere, a fost realizată de un anume pictor Stoica, ce „reproduce coloritul original al steagului”(22) iar Năsturel cu certitudine se folosește de acest model pictat care era în conformitate cu „coloritul original al steagului”. Nu este exclus ca Năsturel să fi văzut cu proprii săi ochi acest steag, el fiind mai mare decât medicul A. Metzulescu cu 19 ani. Năsturel este născut în 1854. Astfel, veșmintele purtate de Dumnezeu Tatăl și de Dumnezeu Fiul, sunt în culorile albastru și galben. În așezarea iconografică firească a imaginii, canonică(23) putem spune, din punct de vedere ierarhic, cu Fiul de-a dreapta Tatălui, culoarea albastră este dispusă spre lancea steagului, reprezentând culoarea veșmintelor lui Dumnezeu Fiul. Culoarea galbenă a veșmintelor lui Dumnezeu Tatăl este în mijlocul drapelului, ca apoi să fie urmată de mantia roșie a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Practic, avem un registru de culori roșu, galben și albastru, cu culoarea albastră așezată spre lance, fapt care echivalează cu distribuirea culorilor naționale pe drapelul românesc de astăzi. Dacă a fost sau nu o așezare voită sau una pur întâmplătoare a acestor culori pe drapelul Revoluției din 1821, nu putem ști dar încercăm să descifrăm această posibilitate. Important este că predilecția pentru aceste culori(24), așa cum a subliniat istoricul Gh. D. Iscru în unele dintre lucrările sale, a fost constantă pe parcursul istoriei naționale. Culoarea roșie predomină în compoziția drapelului și reprezintă jertfa martirilor și a mucenicilor de-a-lungul istoriei naționale și a istoriei Bisericii strămoșești. Importantă este postura plină de evlavie a celor doi Sfinți militari, care au fața îndreptată spre Sfânta Treime. În plus, Sfântul Teodor Tiron are mâna stângă dusă la piept, într-un gest de plecăciune.
Nu putem să nu amintim, în relație cu acest registru iconografic complex, de mare și profundă înțelepciune, axat pe ideea de unitate națională și de credință ortodoxă, părerea istoricului Onisifor Ghibu care afirma, referindu-se la Sfântul Teodor Tiron, că „Mintea care l-a conceput pe Sfântul Teodor în acest chip a fost, fără îndoială, a unui om de mare cultură“(25). Completăm afirmațiile marelui istoric și patriot român Onisifor Ghibu, el însuși un exemplu de dăruire profundă, curaj și naționalism, spunând, la rândul nostru, că întregul ansamblu iconografic este rodul unor minți luminate, de mare cultură, a căror viziune depășea cu mult granițele epocii în discuție. Și adăugăm și părerea unui alt erudit, obiectiv și devotat cercetător al Revoluției din 1821, vrednicul de pomenire Î.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei. Î.P.S. Nestor afirma despre steagul cel mare al Revoluției din 1821 că „Întregul compozit heraldic de pe stindardul Domnului Tudor este un simbol al simbolurilor“(26), o esență de gândire teologică și unitate națională.
În ceea ce-l privește pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, explicațiile pertinente expuse pe larg de profesorul Gh.D. Iscru sunt mai mult decât binevenite și lămuresc pe deplin prezența acestui Sfânt militar(27), într-o ipostază unică, pe drapelul de la 1821. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe nu mai este reprezentat în ipostaza notorie, ecvestră, de omorâtor al balaurului, ci degajă, din reprezentarea iconografică, pace, o atitudine pornită spre dialog și conciliere. Ramura de palmier, poate de curmal, pe care o ține în mâna stângă, nu este altceva decât simbolul cu care Hristos Dumnezeu a fost întâmpinat la Intrarea în Ierusalim în cunoscuta zi a Floriilor. Scutul, în formă de lună, cu un simbol înscris pe el, un mascaron încă nedescifrat pe deplin, ne arată că primul pas pe calea pornită la 23 ianuarie 1821, gândit cu mult timp înainte, era cel al înțelepciunii, al dialogului, al păcii și înțelegerii, al dreptății care urma să se facă. Ceea ce am dorit să scoatem mai bine în evidență la acest Sfânt militar este soarele de pe umărul său stâng, care completează scutul ținut în mâna dreaptă. În unele reprezentări, din cauza imaginii de slabă calitate dar și a dimensiunilor ei reduse, această imagine seamănă cu un craniu uman sau cu un cap de leu. Este vorba, de fapt, de un soare(28), pe care am încercat să-l redăm cât s-a putut de bine, dar care se percepe tot foarte slab pentru că, și în aceste condiții, imaginea este destul de mică, drept care, de cele mai multe ori, amănuntul trece neobservat. În afară de atitudinea de pace pe care o are și o degajă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, avem în compunerea imaginii lui, în opinia noastră, două elemente românești de folclor autentic, adaptate, din câte s-a observat: soarele și luna, sculptate sau pictate pe casele românilor, mai ales în Ardeal, unde le găsim chiar și pe porțile de lemn de la intrarea în curtea casei. Totul sub patronajul Sfintei Treimi, spre care se îndreaptă toate gândurile, toate rugăciunile. Întreaga compoziție iconografică degajă o atitudine fermă, de înțelepciune și pace. Este o gândire ce reflectă nu doar harul și încărcătura specifice Bisericii creștine de rit Răsăritean, reprezentată, în cazul de față, prin Sfânta Mănăstire Antim din București unde a fost pictat steagul, ci și cumpătarea lui Vladimirescu, îmbinată cu fermitatea și rapiditatea acțiunilor sale, toate dovedite în atâtea războaie din anii premergători anului 1821.
(Va urma)
Adrian Gh. Iscru
(18) – Se observă cu ușurință, în toate reprezentările drapelului, dar cel mai bine la imaginea redată de Î.P.S. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, diferența între spațiul existent între mantia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și marginea drapelului precum și spațiul dintre hampă și reprezentarea Sfântului Cuvios Teodor Tiron, care nu respectă aceeași distanță, lucru inexplicabil. În condiții firești, într-o pictură clasică și mai ales în reproducerea icoanelor, pentru că vorbim despre o pictură realizată în mănăstire, de un pictor, un călugăr al mănăstirii, „cu școală“, proporțiile sunt obligatoriu respectate pentru echilibrul imaginii și armonia redării mesajului și compoziției.
(19) – Aurel Metzulescu, Steagul lui Tudor Vladimirescu, apud Nicolăescu Plopșor, Oltenia – Documente, Cercetări, Culegeri, Cartea a II-a, Craiova, 1941, la p. 134.
(20) – S-a înțeles din cercetările lui Dinică Ciobotea și Vladimir Osiac, având la bază mărturia lui D. Papazoglu, că, la 10 Mai 1882, steagul era destul de afectat. Căptușeala făcută de George Cacalețeanu, cu intenția bună de a păstra acest steag, dar într-un mod total neadecvat și neprofesionist, s-a cusut pe o flamură deja deteriorată, probabil în timpul evenimentelor din 1821 sau ulterior. În plus, lancea steagului s-a pierdut în evenimentele din 1821, nu a mai fost recuperată, adăugându-i-se ulterior alta, fapt care a impus, probabil, și găsirea unei noi soluții pentru atașarea flamurii la lance. A se vedea și Olivia și Alexandru Strachină, „Reconstituirea steagului revoluției române din 1821“, în Revista Arhivelor nr. 2/1981, p. 214.
(21) – P.V. Năsturel, op. cit., p. 45. O imagine foarte bună a steagului Revoluției din 1821 este redată și de Î.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei, în lucrarea sa Descătușarea, 1821, apărută în Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1981, p. 125.
(22) – Culorile de pe steag sunt indicate ca fiind cele din imaginea publicată de P.V. Năsturel, op. cit., p. 45, care s-a inspirat după originalul steagului reprodus cu fidelitate de un anume pictor Stoica, amintit de noi și în text, care „reproduce coloritul original al steagului” (A. Metzulescu, apud N. Plopșor, op. cit, p. 136), adică cel indicat de Năsturel în lucrarea citată și de noi, planșa 13. Este publicată, în lucrarea lui Plopșor, și planșa foto cu imaginea steagului realizată de fotograful Zipser, fotografie realizată după original, cu câțiva ani înainte de 1882 (planșa II și pictura, planșa IV – redarea este alb-negru).
(23) – În cazul de față, imaginea canonică se raportează, cum am afirmat și în text, la prezența lui Hristos Dumnezeu de-a dreapta Tatălui Ceresc. Este imaginea corectă. În schimb, imaginea de ansamblu, conform Sfintei Scripturi, redată cel mai bine, în opinia teologilor, este cea reprodusă de Andrei Rubliov în veacul al XV-lea (1410). Icoana Sfintei Treimi, pictată de Rubliov, este realizată după descrierea din Sfânta Scriptură (Facerea, capitolul 18; versetele 1-5), cunoscută și sub denumirea de „Ospitalitatea lui Avraam“. În reprezentarea de pe steag există o imagine canonică a Sfintei Treimi, după cum am spus, confirmată și prin versurile din registrul doi al ansamblului iconografic, dar într-o prezentare iconografică specifică spațiului românesc, bizantină, și într-un context social, politic și militar care urma să vină.
(24) – A se vedea pe larg Adina Berciu Drăghicescu, Gh.D. Iscru, Aurel David, Tiberiu Velter, Tricolorul României, Ed. Sigma, București, 1995. Pentru o mai bună lămurire, să se vadă și studiul lui Gh.D. Iscru și Adina Berciu Drăghicescu în revista Artemis https://www.art-emis.ro/istorie/tricolorul-romaniei-3.
(25) – Onisifor Ghibu, Contribuții la istoria revoluției din 1821. Legăturile dintre Gheorghe Lazăr și Tudor Vladimirescu, în Revista B.O.R., an C, 1982, nr. 3-4, apud Gh. D. Iscru, op. cit., p. 74.
(26) – Nestor Vornicescu, Î.P.S., Mitropolitul Olteniei, Descătușarea, 1821, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1981, p. 131.
(27) – Gh.D. Iscru, op. cit., pp. 286-294.
(28) – Idem, p. 289.
