1.Ei, uite, da, te acuz, Melancolie, sora mea de disperare! Mecanicul de locomotivă şuieră El-Gahel. „Copile, să stai la fereastră, să mai vezi şi tu lumea!” Mama îmi făcea dârză cu mâna, încă enorm, neverosimil de frumoasă, cu un ghiocel la ureche. Deşi veche, rochia de pe ea vădea o princiară eleganţă. O învăluia o aură bizantină, o levantină expresivitate. „Lumea, copile, e un drum care se autodevoră. Tu să nu ieşi din (h)oră!”
2. Oh, Melancolie, de sub auroră nu te mai fandosi atât. Mai bine flecăreşte-mi despre daimon. Despre cel botezat Ieronim dedin Singularia. De braţ cu el, ascultam greierii pe miriştile cerului… Contemplam lăcustele şi logostelele ţopăind prin iarba azurului. Mă enervează uneori aceste atribute substantivizate, dar mă dau băut întrucât Kairicizează metaforele… Manuscrisele descoperite de mama mea Elena şi de tatăl meu Ion în turla Bisericii din Absolut îmi poruncesc zilnic: „Fiule, ia aminte la transcuvinte! La mecanisme, la rostirea sferelor, la efectele de imaginaţie, la stilul de a muri al zeilor, la ondulaţiile creierului eminamente vier-muind printre doctrinele eleusinice!” Într-o amiază, mama mea, cu mine de mână, călcase un şarpe. A ţipat instantaneu. „E un pui ca tine. Se strecura spre izvor. I-o fi sete. I-o fi dor de Apa tuturor începuturilor”. La o lampă cu gaz, buna, sfânta mea mamă, avatar al împărătesei Elena, ne citea, nouă, odraslelor ei, din câteva cărţi interbelice, pagini întregi despre dragoste şi învăţătură, despre dialectică şi aventură, despre indianistică şi deşertăciune, dar mai ales dintr-o reeditare mirobolantă din Bhagavad-Gita / Mahabharata.
3. Ei, uite, ha-ha, te conjur, Melancolie! Ca şi Gerard de Nerval ori ca şi Charles Baudelaire, te provoc de din solilocul-spleen să-mi luminezi întunericul de nepătruns al Sinelui. Freud se temuse de transfinitele singularităţi. Eu mă tem de „crimordiile” de dinăuntru subconştientului meu presărat cu nenăscute (logos)stele. Le forţez să înflorească precum macii în iulie. Pe care-i culegea(m), nemilosul de mine, ca să le dărui zilnic mamei mele. „Bărbate, – mă reclama tatălui meu dând drăgăstoasă de din umeri – fiu-tu ăsta ăl mare bântuie lanurile cu grâu şi calea ferată, nisipurile de pe marginile Bistriţei, zăvoaiele şi parchetul, deleţul şi mărăcinişurile, ca să-mi aducă mie flori. Ce se va alege de băietul ăsta al nostru?” Îngrijorătoare întrebare, nu? Tot ce-am izbutit într-o viaţă de om înseamnă c-am risipit nişte cărţi pe ici – pe colo, care au fost (ori n-au fost) scoase în relief de vreun cronicar contemporan autentic, competent, hermeneut duminical.
Sonet de inimă albastră
Am iubit de când mă ştiu
şi-oi iubi până târziu.
Uite-o domnişoară, vai,
parcă m-ar chema la rai.
Cum păşeşte pe subt lună,
fluierele-n plai răsună.
Iar eu mă abat din drum,
domnişoară de parfum.
Am iubit până în zori
de vreo zece mii de ori.
Pentru tine-or să răsară
fluturii mai înspre vară
şi-or începe să grăiască
în limba transpoezească.
– un eseopem şi un sonet de Ion Popescu-Brădiceni –
